trufă¹ sf [At: PSALT. 53 / Pl: ~fe / E: ml trufa (< gr τρυφή)] 1 (Îrg) Trufie (1). 2 (Reg; îs) Cojoc de ~ Cojoc de sărbătoare. 3 (Înv; îlav) În (sau spre, pre) ~ Pentru a se mândri. 4 (Înv; îal) Pentru a fi lăudat. 5 (Îvr) Trufașie (2). 6 (Îvr) Trufie (7). 7 (Liv) Inducere în eroare. 8 (Liv) Escrocherie (1).

1) trúfă, V. trufie.

trufíe f. și (vechĭ) trúfă f., pl. e (vgr. tryphé, desfătare, molicĭune). Mîndrie deșeartă: un om, un răspuns plin de trufie. – Vechĭ și trufășie și -așíe (Tkt.).

trufă s. f., g.-d. art. trufei; pl. trufe

trufă s. f., g.-d. art. trufei; pl. trufe

trufă (ciupercă, trufie) s. f., g.-d. art. trufei; pl. trufe

trufă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137).

TRUFĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

trufă s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.