tohoarcă sf [At: DDRF / V: (reg) tah~, tihar~, tihoacă, tih~ (Pl: ~orci), ~har~ (Pl: ~hărci), ~hâr~ (Pl: ~rci), torhacă, torhoacă, torhoată, tuhar~ (Pl: ~hârci), tuh~ sf, torhoc sn / Pl: ~rce / E: nct] 1 (Reg) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei de oaie neprelucrate (cu lână în afară). 2 (Reg) Piele de oaie neprelucrată (din care se fac cojoace). 3 (Reg; îf tiharcă) Căciulă rea, care nu mai poate fi folosită. 4 (Olt) Obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte mare și greu de purtat. 5 (Olt; îf tohârcă) Jumătate de dovleac.

TOHOARCĂ, tohoarce, s. f. Cojoc mare ciobănesc, lung pînă la pămînt, făcut uneori din două rînduri de piei, cusute cu lîna în afară. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cînele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. SADOVEANU, O. II 553. Mă culcasem cu tohoarca-n cap și ajunsesem la al doilea somn. C. PETRESCU, R. DR. 132.

TOHOARCĂ ~ce f. rar Cojoc lung, făcut din piele de oaie neprelucrată, cu lâna în afară, purtat de ciobani. /Orig. nec.

tohoárcă, V. tihoarcă.

tahoarcă sf vz tohoarcă

tiharcă sf vz tohoarcă

tihoacă² sf vz tohoarcă

tihoarcă sf vz tohoarcă

toharcă sf vz tohoarcă

tohârcă sf vz tohoarcă

torhacă sf vz tohoarcă

torhoacă sf vz tohoarcă

torhoată sf vz tohoarcă

torhoc¹ sn vz tohoarcă

tuharcă sf vz tohoarcă

tuhoarcă sf vz tohoarcă

tihoárcă și tohoárcă (oa dift.) f., pl. e (poate d. vsl. *tŭhorka, fem. d. tŭhorĭ, dihor, pin aluz. la putoarea eĭ, maĭ ales cînd o ploŭă. V. tigoare). Mold. Trans. Burcă, cojoc de oaĭe lung cu blana pe afară care ține cĭobanuluĭ loc de pelerină: c’o tohoarcă mițoasă’n spate (Sadov. VR. 1911¹, 4, 50). – Ti- la Prut. V. sarică și bitușă.^[1]

tohoarcă (reg.) s. f., g.-d. art. tohoarcei; pl. tohoarce

tohoarcă (reg.) s. f., g.-d. art. tohoarcei; pl. tohoarce

tohoarcă s. f., g.-d. art. tohoarcei; pl. tohoarce