tâlhar sm [At: CORESI, EV. 449 / V: (înv) tălhariu, ~iu, (îrg) tăl~ / Pl: ~i / E: nct] 1 Persoană care fură Si: hoț, (înv) războinic, (reg) robalău. 2 (Reg) Haiduc (8). 3 (Reg) Om nemernic, josnic. 4 (Pfm) Om șmecher Si: hoțoman, ștrengar. 5 (Reg) Ucigaș.

tâlhar sm vz tâlhar

TÂLHAR ~i m. 1) Persoană care comite jafuri făcând uz de forță; hoț de drumul mare; brigand. 2) pop. Persoană care comite fapte nedemne. 3) fam. Persoană șmecheră și poznașă; hoț; hoțoman. /<ung. tolvaj

tâlhar m. hoț de codru. [Ung. TOLVÁJ (cf. sub raportul finalei, fărtar și fărtaiu, sfert = ung. FERTÁLY)].

tălhariu sm vz tâlhar

tâlhariu sm vz tâlhar

TĂLHAR s. m. v. tîlhar.

TÎLHAR, tîlhari, s. m. 1. Persoană care duce viață de hoț, care fură, pradă, jefuiește; hoț, bandit. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEȘLIU, G. 37. Ceata de tîlhari căzuse prinsă în capătul pădurii. CARAGIALE, O. I 352. Miron se purtă în această slujbă cu multă asprime, ca să poată stinge tîlharii. BĂLCESCU, O. I 187. ◊ Tîlhar de drumul mare v. drum. ♦ Om ticălos, nemernic. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I 31. Ani și ani s-au perindat De cînd fără încetare lumea toat-am colindat... ca să dau de cuibul unde Zmeul-Zmeilor, tîlharul, fericirea mi-o ascunde. EFTIMIU, Î. 124. Matei-vv. făcu greșeala de încredință acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Țucală. BĂLCESCU, O. I 70. ◊ (Adjectival) Acei trîntori... au ajuns mai răi și mai tîlhari ca înainte. BART, S. M. 25. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare, uneori de admirație) Om șmecher, ștrengar, hoțoman. Mare tîlhar mai ești! (Cu pronunțare regională) A! tîlhariule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. 940. – Variantă: tălhar (CREANGĂ, A. 49, ALECSANDRI, T. I 57) s. m.

tîlhár m. (din *tîlhă, adică „om de desiș”. Cp. cu fiŭ al păduriĭ = tîlhar, la T. Vîrnav, Istoria vĭețiĭ mele, ed. Goroveĭ, p. 68. D. rom. vine ung. tolvaj, tîlhar. V. tîhlăriș, sihlă). Bandit, brigand, hoț de codru. – În est talhar, din *tălhar, ca haldan d. *hlîndan și saltar d. sertar. – Fem. -ăroaĭcă saŭ -ăríță. În Trans. (după ung.) túlaĭ, túlvaĭ! = „sărițĭ, hoțiĭ”! V. codrean.

túlvaĭ, V. tîlhar.

tâlhar s. m., pl. tâlhari

tâlhar s. m., pl. tâlhari

tâlhar s. m., pl. tâlhari

tâlhar.

tîlhar Dicționarele noastre admit în general (DU, TDRG, CADE, DLRM) pentru tîlhar, ca etimologie, pe magh. tolvaj, fără să încerce a explica terminația diferită („,schimbare de sufix”, zice L. Treml (Tamas), BL, II (1934), p. 52). N. Drăganu, DR, II (1922), p. 760, consideră că tîlhar e derivat de la un radical slav, care va fi dat și magh. tolvaj (dar care e acel radical ? Bárczi, s.v., consideră cuvîntul maghiar poate împrumutat, dar tot dintr-o limbă fino-ugriană). Bogrea, DR, III (1924), socotește că tolvaj nu putea deveni tîlhar („analogia vătrai-vătrar nu ajunge”) și propune să se pornească de la un radical tîlh-, găsit în tîlhiș „pădure”, Tîhăriș „pădure măruntă, tufișuri”, tîlhărea „susai de pădure”. Pe linia aceasta merge apoi Scriban, care cu mult curaj declară că cuvîntul unguresc vine din romînește. Un lucru nu a fost luat în considerație : de ce avem varianta tălhar ? Cf. paralela tîlmaci-tălmaci, magh. tolmács. Fără a mă putea pronunța asupra întregii familii, cred că pe tilhar trebuie să-l explicăm în romînește. Sufixul -ar este romînesc și avem și verbul a tîlhui, cu înțelesul de „a tîlhări”. Nimic nu se opune ca numele de agent să fie derivat de la acest verb (vezi paralele ca hăitui : hăitar). Cât despre tîlhui, el este fără îndoială de origine maghiară.

TÂLHAR s. v. ștrengar.

TÂLHAR s. 1. bandit, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. v. ticălos. (Un ~ de negustor.)

TÂLHAR DE MARE s. v. corsar, pirat.

tîlhar s. v. ȘTRENGAR.

TÎLHAR s. 1. bandit, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. bandit, nemernic, ticălos. (Un ~ de negustor.)

tîlhar de mare s. v. CORSAR. PIRAT.