tâlhăriță sf [At: N. COSTIN, L. 127 / V: (îrg) tăl- / Pl: ~țe / E: tâlhar + -iță] Hoață (1).

tălhăriță sf vz tâlhăriță

tîlhár m. (din *tîlhă, adică „om de desiș”. Cp. cu fiŭ al păduriĭ = tîlhar, la T. Vîrnav, Istoria vĭețiĭ mele, ed. Goroveĭ, p. 68. D. rom. vine ung. tolvaj, tîlhar. V. tîhlăriș, sihlă). Bandit, brigand, hoț de codru. – În est talhar, din *tălhar, ca haldan d. *hlîndan și saltar d. sertar. – Fem. -ăroaĭcă saŭ -ăríță. În Trans. (după ung.) túlaĭ, túlvaĭ! = „sărițĭ, hoțiĭ”! V. codrean.

tîlhar Dicționarele noastre admit în general (DU, TDRG, CADE, DLRM) pentru tîlhar, ca etimologie, pe magh. tolvaj, fără să încerce a explica terminația diferită („,schimbare de sufix”, zice L. Treml (Tamas), BL, II (1934), p. 52). N. Drăganu, DR, II (1922), p. 760, consideră că tîlhar e derivat de la un radical slav, care va fi dat și magh. tolvaj (dar care e acel radical ? Bárczi, s.v., consideră cuvîntul maghiar poate împrumutat, dar tot dintr-o limbă fino-ugriană). Bogrea, DR, III (1924), socotește că tolvaj nu putea deveni tîlhar („analogia vătrai-vătrar nu ajunge”) și propune să se pornească de la un radical tîlh-, găsit în tîlhiș „pădure”, Tîhăriș „pădure măruntă, tufișuri”, tîlhărea „susai de pădure”. Pe linia aceasta merge apoi Scriban, care cu mult curaj declară că cuvîntul unguresc vine din romînește. Un lucru nu a fost luat în considerație : de ce avem varianta tălhar ? Cf. paralela tîlmaci-tălmaci, magh. tolmács. Fără a mă putea pronunța asupra întregii familii, cred că pe tilhar trebuie să-l explicăm în romînește. Sufixul -ar este romînesc și avem și verbul a tîlhui, cu înțelesul de „a tîlhări”. Nimic nu se opune ca numele de agent să fie derivat de la acest verb (vezi paralele ca hăitui : hăitar). Cât despre tîlhui, el este fără îndoială de origine maghiară.

TÂLHĂRIȚĂ s. tâlhăroaică.

TÂLHĂRIȚĂ s. v. hoață, hoțoaică, pungășoaică.

TÎLHĂRIȚĂ s. tîlhăroaică.

tîlhăriță s. v. HOAȚĂ. HOȚOAICĂ. PUNGĂȘOAICĂ.