tăgădui [At: COD. VOR. 20/4 / V: (reg) ~di / Pzi: ~esc, ~gădu' / E: mg tagadni] 1 vt A contesta existența, necesitatea, obligativitatea (unui lucru, unui fenomen, unei afirmații etc.) Si: a dezminți, a nega. 2 vr (Înv) A rupe orice relație cu cineva. 3 vt A nu consimți la ceva Si: a refuza, a respinge. 4 vt (Reg) A tăinui (1). 5 vr (îvr) A se sustrage.

TĂGĂDUI, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ca adevărat; a nega. Nu tăgăduiesc că femeile au mare istețime. ALECSANDRI, T. 296. Tăgăduiește, zi că n-ai scris răvașul acesta. NEGRUZZI, S. I 22. Că iubesc și că trăiesc nici eu nu tăgăduiesc. TEODORESCU, P. P. 316. ◊ Absol. Țăranii tăgăduiau cu desperare. REBREANU, R. I 113. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere. GORJAN H. I 10.

TĂGĂDUI, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.

A TĂGĂDUI ~iesc tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminți. /<ung. tagad

tăgăduì v. a nega. [Ung. TAGADNI].

tăgădi v vz tăgădui

NU RĂSTURNA, FĂRĂ SĂ POȚI ÎNLOCUI: NU TĂGĂDUI, FĂRĂ SĂ POȚI CREA (n. Iorga).

tăgăduĭésc v. tr. (ung. tagadni, neg, contestez, zic „nu”: a tăgăduit c’a zis așa. Refuz, nu acord: ĭ-a tăgăduit judecarea.

tăgădui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiesc, 3 sg. tăgăduiește, imperf. 1 tăgăduiam; conj. prez. 1 sg. să tăgăduiesc, 3 să tăgăduiască

tăgădui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiesc, imperf. 3 sg. tăgăduia; conj. prez. 3 să tăgăduiască

tăgădui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiesc, imperf. 3 sg. tăgăduia; conj. prez. 3 sg. și pl. tăgăduiască

tăgădui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiesc, conj. tăgăduiască)

tăgăduesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

tăgădui (-uesc, -it), vb. – A nega, a dezminți. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s. f. (negație; contestație), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s. f. (negație), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s. f. (negație); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduiește).

TĂGĂDUI vb. 1. v. nega. 2. v. retracta. 3. v. contesta.

TĂGĂDUI vb. v. ascunde, masca, refuza, respinge, tăinui.

tăgădui vb. v. ASCUNDE. MASCA. REFUZA. RESPINGE. TĂINUI.

TĂGĂDUI vb. 1. a nega, (livr.) a denega. (~ că ar fi fost la cinema.) 2. a dezice, a nega, a retracta. (A ~ tot ceea ce spusese.) 3. a contesta, a dezminți, a nega, a renega, (înv.) a protesta. (A ~ adevărul celor afirmate de cineva.)

tăgăduí, v.i. A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi, 1925: 322). – Din magh. tagadni „a contesta” (Șăineanu, Scriban, MDA).

tăgădui, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi, 1925: 322). – Din magh. tagadni „a contesta” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

tăgădui, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi 1925: 322). – Din magh. tagadni.