TĂRÂCIOARĂ, tărâcioare, s. f. Diminutiv al lui tărâțe. – Tărâțe + suf. -ioare.

tărâcioară sf vz tărâcioară

tărâcioară sf [At: TEODORESCU, P. P. 688 / V: (reg) tărici~, târ~, târâici~ / Pl: ~re / E: tărâță + -ioară] (Reg) 1-2 (Șhp) Tărâță (1) (puțină). 3 Tărâțe (1) care rămân pe fundul putinei cu borș după înăcrirea acestuia Si: (reg) huște.

tăricioară sf vz tărâcioară

târâicioară sf vz tărâcioară

TĂRÂCIOARE s. f. pl. Diminutiv al lui tărâțe. – Tărâțe + suf. -ioare.

TĂRÎCIOARĂ, tărîcioare, s. f. (La sg. cu sens colectiv sau, mai ales, la pl.) Diminutiv al lui tărîță. Zama de tărîcioare de grîu. ȘEZ. III 13. Șapte care tot de sare și șapte de tărîcioare. TEODORESCU, P. P. 688.

tărâcioară s. f., g.-d. art. tărâcioarei; pl. tărâcioare

!tărâcioară s. f., g.-d. art. tărâcioarei; pl. tărâcioare

tărâcioară s.f. (reg.) diminutiv al lui tărâță.