TĂTUCĂ s. m. (Pop.) Tătic. [Var.: tătuc s. m.] – Tată + suf. -ucă.

tătucă sm vz tătuc

TĂTUCĂ s. m. (Pop.) Tătic. – Tată + suf. -ucă.

TĂTUCĂ, (rar) tătuci, s. m. Diminutiv al lui tată. Mie îmi dă tătuca douăsprezece fălci. CAMILAR, N. II 8. Măi țîcă! Unde-i tătucă-tu? a întrebat jandarmul pe cel mai mare. SADOVEANU, O. VIII 195. Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac. ISPIRESCU, L. 179.

TĂTUC s. m. v. tătucă.

tucă³ sm vz tătucă

!tătucă (pop.) s. m., art. tătuca, g.-d. art. tătucăi/lui tătuca, voc. tătucă/tătuco

tătucă/tătuc (pop.) s. m., g.-d. art. tătucăi/lui tătuca//tătucului/lui tătucul

tătucă/tătuc s. m., g.-d. art. tătucăi/lui tătuca//tătucului/lui tătucul; pl. tătuci

!tătuc (fam.) s. m., art. tătucul, g.-d. art. tătucului / (fam.) lui tătucu(l), voc. tătucule; pl. tătuci

TĂTUC s. v. tăicuță, tătic.

tătuc s. v. TĂICUȚĂ. TĂTIC.