UITĂTURĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita², de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.

uitătură sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: uita + -ătură] 1 Privire. 2 (De obicei cu determinări) Fel de a privi Si: căutătură (53), uitat¹ (3). 3 (Reg; îe) A pune ~ra porcului A privi cu coada ochiului.

UITĂTURĂ (pl. -turi) sf. Privire, aruncătură de ochi, căutătură: zări o căprioară sprintenă, cu ochii blajini; fu de ajuns o ~, căci îi răpi inima (ISP.) [uita²].

UITĂTURĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.

UITĂTURĂ, uitături, s. f. Privire, aruncătură de ochi. Zărea ici și colo uitături dușmănoase. STĂNOIU, C. I. 195. Își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști... uitătura vioaie. M. I. CARAGIALE, C. 26. Numai din cînd în cînd îl fulgeră cu cîte o uitătură. BASSARABESCU, S. N. 20. Fu de ajuns o uitătură; căci îi răpi inima. ISPIRESCU, L. 288. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. Avea ochi negri, vii, și uitătura mirată, ca de veveriță. BOGZA, Ț. 17. Uitătura piezișă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun. C. PETRESCU, Î. II 83. Nu avusesem putere să-mi înfrîng sfiala și să-i răspund... tot așa de tăios cum îi fusese uitătura. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 251.

UITĂTURĂ ~i f. 1) Privire aruncată către cineva; ochitură. 2) Fel de a se uita al cuiva. /a (se) uita + suf. ~ătură

uitătură f. privire, aruncătură de ochi.

uĭtătúră f., pl. ĭ. Modu de a te uĭta (de a privi), privire, căutătură: hoțu se cunoaște după uĭtătură. Aruncătură de ochĭ: am observat dintr’o uĭtătură.

uĭtătúră f., pl. ĭ. Privire: a arunca o uĭtătură asupra cuĭva.

uitătură s. f., g.-d. art. uităturii; pl. uitături

uitătură s. f., g.-d. art. uităturii; pl. uitături

uitătură s. f., g.-d. art. uităturii; pl. uitături

UITĂTURĂ s. 1. v. ochire. 2. v. privire.

UITĂTURĂ s. 1. ochire, privire. (Dintr-o ~.) 2. căutătură, privire, (înv.) priveală, priveliște, privitură. (Avea o ~ blajină.)