URCUȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

urcuș sn [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~uri / E: urca + -uș] 1 Parcurgere a unei distanțe deplasându-se pe un teren de jos în sus Si: suire. 2 (Rar) Urcare în văzduh. 3 (Rar) Creștere (în cantitate, în valoare, în intensitate). 4 Loc, drum (sau porțiune de drum) în pantă Si: coastă¹ (24), pantă, povârniș, suiș. 5-6 (Îljv) În ~ în pantă Si: urcător (2).

URCUȘ (pl. -ușuri) sn. Suiș: la ~ul priporului, toată lumea se coborî din trăsuri și urcă dealul pe jos (D.-ZAMF.); după vr’un ceas de ~uri și scoborîșuri printre porumbiști, dăm în satul Baia-de-fier (VLAH.) [urca].

URCUȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

URCUȘ, urcușuri, s. n. Faptul de a urca; loc, drum care este în pantă, care urcă. Aerul se rărea o dată cu urcușul răcoros și umed. C. PETRESCU, S. 215. Am intrat în pădure și am început să urcăm. Era un urcuș greu. GALACTION, O. I 205. După trei ceasuri de urcuș, printre stînci, cîrmim la stînga. VLAHUȚĂ, O. AL. I 154. Buiestrașul gîfîind își potolește puțin mersul la urcuș. CARAGIALE, P. 50. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă, în urcare. Drumul duce în urcuș. STANCU, D. 16.

URCUȘ ~uri n. Teren care urcă (unind două puncte situate la latitudini diferite); loc în pantă; suiș. /a (se) urca + suf. ~uș

urcuș n. urcare pe un munte.

urcúș m. Suiș (locu și acțiunea): începem urcușu.

urcuș s. n., pl. urcușuri

urcuș s. n., pl. urcușuri

urcuș s. n., pl. urcușuri

urcuș, urcușuri s. n. (tox.) primele efecte resimțite după ingerarea unui drog.

URCUȘ s. v. suiș.

URCUȘ s. suiș. (~ muntelui.)

Urcuș ≠ coborâș