URNI, urnesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) mișca, a (se) deplasa (cu greu) din locul unde se află. ♦ Tranz. Apune în funcțiune, a porni o mașină, un sistem tehnic. – Din sl. urinonti.

urni [At: VARLAAM, C. 258 / V: (îvr) ~na, (reg) hu~ / Pzi: ~nesc / E: slv оурниѫти] 1 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate (trăgând, împingând, smucind). 2 vt (Pex) A duce (cu greutate, cu efort) pe o oarecare distanță. 3 vi (Îe) A o ~ A ieși din impas Si: a se descurca (12). 4 vt (Înv; c. i. biruri, impozite, îndatoriri) A-și îndeplini o obligație. 5 vt (Îvr) A face pe cineva să ajungă într-o anumită stare sau situație Si: a împinge, a îmboldi. 6 vt (Înv) A amâna îndeplinirea unei acțiuni, neîndeplinind la timp o promisiune, un angajament etc. 7 vt(a) (C. i. o persoană) A purta cu vorba. 8 vt (Înv) A amăgi (2). 9-10 vtr (Adesea urmat de determinări locale, temporale sau modale) A (se) mișca din loc cu oarecare greutate, depunând un efort. 11-12 vtr (Pgn) A (se) pune în mișcare. 13 vi (Îe) A (nu) se da ~t A (nu) se hotărî să plece. 14 vt (Îrg) A alunga (5). 15 vr (Și cu determinarea „din loc”; de obicei în construcții negative) A începe o acțiune. 16 vt A pune în funcțiune o mașină, un sistem tehnic. 17 vr (Subiectul este o formă de relief, o porțiune de sol, o construcție) A se surpa. 18 vr (Reg; d. ape) A se rostogoli.

URNI (-nesc) I. vb. tr. 1 A mișca din loc, a împinge mai încolo (cu oare-care greutate): a adus o stîncă așa de mare, c’abia o mie de oameni puteau s’o urnească din loc (VAS.); urni din loc căruța care trosnea de încărcată ce era (DLVR.); îi trebue vre-o zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de abur comprimat și să poată urni trenul din loc (CAR.) ¶ 2 Pr. ext. A scoate afară de undeva, a face să iasă: nu știa cum să mă urnească mai de grabă din casă (CRG.); nu-i puteam urni din crîșmă nici cu boii (SAD.). II. vb. refl. 1 A se mișca dintr’un loc: acum alaiul domnesc de-abia se mai urnește (VLAH.); să te tupilezi jos la pămînt și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc (CRG.); oamenii cunoșteau binele, rîdeau de rău, dar nu se urneau din loc (SLV.) ¶ 2 A ieși, a pleca de undeva: fericiți cei ce se urnesc de la biserică pînă nu’ncepe predica arhiereului (CAR.) [vsl. urinąti].

URNI, urnesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) mișca, a (se) deplasa (cu greu) din locul unde se află. ♦ Tranz. A pune în funcțiune o mașină, un sistem tehnic etc. – Din sl. urinonti.

URNI, urnesc, vb. IV. 1. Refl. A se mișca din loc cu oarecare greutate, depunînd un efort. Caii se urniră și pornirăm la pas. SADOVEANU, O. VI 9. Cînd nu-i convenea lui să se urnească, hehe!... MIRONESCU, S. A. 107. ◊ (Urmat de determinări locale, temporale sau modale) Carul scîrțîi și se urni din noroi.DUMITRIU, N. 88. E vremea să plecăm, căci se înserează!... Se urniră deodată cu toții. REBREANU, I. 100. Caii mergeau acum destul de repede... și era o minune de pîrtie, dar mie mi se părea că de-abia ne urnim. VLAHUȚĂ, O. A. 491. ◊ (Întărit prin «din loc») M-am urnit din loc cu spinarea încovoiată. VORNIC, P. 20. Urnindu-se din loc, începu a-și tîrîi iar ciubotele grele. SADOVEANU, O. VIII 123. ◊ Fig. Nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată. REBREANU, I. 111. ◊ Tranz. fact. [Mama] nu știa cum să mă urnească mai degrabă din casă. CREANGĂ, O. A. 95. ◊ Expr. A (nu) se da urnit = a (nu) se hotărî să plece. Nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte. HOGAȘ, M. N. 93. N-au avut biata iapă încotro, au trebuit să se deie urnită și să fugă de gurile lor. SBIERA, P. 59. ♦ A părăsi (cu oarecare greutate) localitatea unde se află, a se pune în mișcare, a pleca. Boierii răsculați se urniră de la Hîrlău. SADOVEANU, O. VII 127. ◊ Tranz. fact. Sunînd din buciume, boierii iși urniră gloatele de la Cucuteni. SADOVEANU, O. VII 130. 2. Tranz. A mișca din loc (trăgînd, împingînd, smucind). Bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăși plugul pe brazdă. GÎRLEANU, L. 139. Urnim o stîncă din locul ei, care era numai înținată. CREANGĂ, O. A. 46. Brațul meu nu poate o piatră să urnească! ALECSANDRI, T. II 122. ◊ (În contexte figurate) Om foarte de treabă, cu trei fete de măritat pe care nu le poate urni cu nici un chip, deși sînt drăguțe. REBREANU, R. I 71. Mi-am urnit piatra din casă. ALECSANDRI, T. I 59. ◊ Fig. Urniți, tovarăși, jalea din oraș. DRAGOMIR, P. 19. ♦ A pune în funcție o mașină, un sistem tehnic. Din iazul ăsta am scos peste trei ani o vînă de apă în pîrîul morii, de-am urnit microcentrala. V. ROM. noiembrie 1953, 202.

A SE URNI mă ~esc intranz. A se pune în mișcare, deplasându-se (puțin) din locul inițial; a se clinti. /<sl. urinonti

A URNI ~esc tranz. 1) (obiecte imobile) A mișca (puțin sau cu greu) din loc; a clinti; a strămuta. ◊ Nu-l ~ești cu una cu două e greu de mișcat din loc. 2) (mașini, sisteme tehnice etc.) A face să funcționeze; a scoate din starea de inactivitate. ◊ ~ carul din loc a începe realizarea unei acțiuni (care trebuia făcută demult). /<sl. urinonti

urnì n. Mold. a mișca din loc cu anevoie: brațul meu nu poate o piatră să urnească AL. [Serb. URINUTI, a împinge].

hurni v vz urni

urna v vz urni

urnésc v. tr. (vsl. u-rinonti sen, a devia; sîrb. urinuti, a împinge, a răsturna. V. rînesc). Mișc cît de puțin din loc: nimenĭ n’a putut urni această peatră.

urni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urnesc, 3 sg. urnește, imperf. 1 urneam; conj. prez. 1 sg. să urnesc, 3 să urnească

urni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urnesc, imperf. 3 sg. urnea; conj. prez. 3 să urnească

urni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urnesc, imperf. 3 sg. urnea; conj. prez. 3 sg. și pl. urnească

urni (-nesc, -it), vb. – A mișca, a deplasa cu greu. – Mr. aurnescu „a se grăbi”. Sl. urinati „a devia” (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 345), cf. sb. urinuti „a împinge”. Der. din sl. otŭrinati „a împinge” (Tiktin) pare mai dificilă fonetic.

DOS MOI PU STO KAI KINO TEN GHEN (Δόζ μοι πού στῶ χαί χινῶ τήυ γῆυ) (gr.) dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc – Cuvinte atribuite lui Arhimede și devenite celebre ca simbol al inventivității și al puterii creatoare nelimitate a omului, atunci când există temeiuri obiective sau raționale.

URNI vb. v. clinti.

URNI vb. a (se) clătina, a (se) clinti, a (se) deplasa, a (se) mișca, a (se) muta, (înv. și pop.) a (se) sminti, (înv. și reg.) a (se) clăti, (Mold. și Transilv.) a (se) vișca. (N-a putut ~ piatra de la locul ei.)

urní, urnesc, v.t.r. 1. A (se) mișca din loc. 2. A se prăbuși, a se dărăpăna, a se răsturna: „Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit” (Calendar, 1980: 16). – Din vsl. urinonti (Scriban, DEX, MDA); din sl. urinati „a devia”, cf. sb. urinuti „a împinge” (Șăineanu; Miklosich, după DER).

urni, urnesc, vb. tranz., refl. – 1. A (se) mișca din loc. 2. A se prăbuși, a se dărăpăna, a se răsturna: „Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit” (Calendar, 1980: 16). – Din vsl. urinonti (Scriban, DEX, MDA); din sl. urinati „a devia”, cf. sb. urinuti „a împinge” (Șăineanu; Miklosich, Cihac, cf. DER).

urni, urnesc, vb. tranz., refl. – A (se) răsturna, a (se) prăbuși, a (se) îmburda; a (se) urni din loc; a porni, a merge: „Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit” (Calendar 1980: 16). – Din sl. urinati „a devia” (Cihac, DER, DEX).