urător, ~oare [At: N. TEST. (1648), 16776 / V: (reg) urezetor sm / Pl: ~i, ~oare / E: ura² + -ător] 1 sm (Înv) Persoană care are talentul de a vorbi frumos în public Si: orator. 2 sm (Înv; pex) Avocat (1). 3 a (Îvr) Care exprimă dorința de a se împlini ceva. 4 sm Persoană care urează² (11) cu prilejul sărbătorilor de iarnă Si: colindător (1). 5 sf (Reg) Urare (2) tradițională de Anul Nou, făcută de flăcăii care umblă cu plugușorul Si: plugușor. 6 sm (Reg) Tânăr care rostește orații la nuntă Si: colăcer.

URĂTOR sm. Cel ce umblă cu uratul (de Sf. Vasile), colindător: la ferestre prinseră să vie ~ii cu buhaiul (GRL.) [ura²].

URĂTOR, -OARE, urători, -oare, s. m. și f. Cel care colindă (în grup cu alții) de la casă la casă în ajunul anului nou (și recită «plugușorul»). V. colindător. Era un vuiet de tobe, de buhaie, de clopote, de credeai că se dărîmă păreții cînd începeau urătorii. SADOVEANU, O. I 398. Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. id. ib. III 253. Prin orașe răsfățate, Prin bordeie și prin sate, Sara, după asfințit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66. ◊ (Adjectival) Fig. Buhaiul urător în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22. ♦ Persoană care face o orație de nuntă.

URĂTOR ~i m. Persoană care umblă cu uratul în seara de Anul Nou; hăitor. /a ura + suf. ~ător

urezetor sm vz urător

uritoriu, ~oare a vz urător

urător s. m., pl. urători

urător s. m., pl. urători

urător s. m., pl. urători

URĂTOR s. v. colindător.

URĂTOR s. colindător, (pop.) pițărău, (reg.) colindreț. (~ de Anul nou.)

URĂTOR s.m. (Trans. SV) Avocat. Coborî popa cel mare cu un urătoriu, anume Tertulie, carii stătură înaintea deregătoriului impotriva lui Pavel. N. TEST. (1648). Etimologie: ura + suf. -tor, după lat. orator. Cf. arca, procator.