văiugă¹ sf [At: (a. 1670) URICARIUL XVII, 22 / V: (reg) văiag sn, ~ioagă (Pl: ~ioage) sf, văiog sn, vâioagă, vălioagă, văli~ sf / Pl: ~ugi, ~uge / E: vale² + -ugă] 1 Vale² (2) mică, puțin adâncă (și îngustă) Vz șiștoacă, viroagă.

văiugă¹ s.f. (geomorf.) Vale mică, îngustă și puțin adîncă, cu versanți avînd pantă redusă, cu fund relativ concav și în mod obișnuit fără apă permanentă. • pl. -gi, -ge. și (reg.) văiag s.n., váioagă s.f. /vale + -ugă.

VĂIUGĂ¹, văiugi și văiuge, s. f. (Regional) Vale îngustă și puțin adîncă. Din văiuga aceea, vîntul aduce miroznă de iarbă verde. CAMILAR, N. I 363. O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi deodată într-o văiugă. SADOVEANU, O. VII 27. Poteca se încovoia peste o adîncătură așezată ca o șa pe două văiuge. id. ib. V 456. – Variantă: văioagă, văioage (DUMITRIU, N. 223), s. f.

VĂIUGĂ ~gi f. reg. Vale mică, îngustă și puțin adâncă. /vale + suf. ~ugă

văiag sn vz văiugă¹

văioagă¹ sf vz văiugă¹

văiog¹ sn vz văiugă¹

vălioagă sf vz văiugă¹

văliugă sf vz văiugă¹

vâioagă sf vz văiugă¹

voioagă sf vz văiugă²

voiog sn vz văiugă

văiag s. n. v. văiugă¹.

văioagă¹ s.f. v. văiugă¹.

voioágă s.f. v. văiugă².

VĂIOAGĂ s. f. v. văiugă¹.

văĭoágă și văĭúgă f., pl. oage, ugĭ. Est. Vălcea. – Pl. -e: avea cărărĭ înspre doŭă văĭuge (Sadov. VR. 1930, 9-10, 193). V. dolie.

văiugă s. f., g.-d. art. văiugii; pl. văiugi

văiugă s. f., g.-d. art. văiugii; pl. văiugi

văiugă s. f., g.-d. art. văiugii; pl. văiugi

VĂIUGĂ s. (GEOGR.) (reg.) văioagă. (O ~ între dealuri.)

VĂIUGĂ s. (GEOGR.) (reg.) văioagă. (O ~ între dealuri.)

voiog, s.f. – v. vaiogă („cărămidă nearsă”).

voiog, s.f. – v. vaiogă.