zbuciumare sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / S și: sbuciumare / Pl: ~mări / E: zbuciuma] 1-4 Zbucium (1-4). 5 (Fig; rar) Luptă (violentă). 6 Zvârcolire (2). corectat(ă)

zbuciumare s.f. Faptul de a (se) zbuciuma; frămîntare, chin, necaz; agitație, alergătură. Era flămînd, după frămîntările și zbuciumările prin care trecuse (PER.). • pl. -ări. /v. zbuciuma.

ZBUCIUMARE, zbuciumări, s. f. Faptul de a se zbuciuma. 1. Tulburare, frămîntare; zbucium, necaz. Aflase cîte ceva din zbuciumările lui Codrea. VORNIC, P. 30. Nu voia să arate... cită zbuciumare îi pricinuia drumul acesta la Amara. REBREANU, R. I 165. 2. Agitație, alergătură; zbatere, zvîrcolire. In zbuciumările ei, bolnava avea un fel de țipăt răgușit, stins: Mi-i sete! Mi-i sete! SADOVEANU, O. VIII 30. ◊ Fig. Mult se mira baba... cum de arată ea așa de bine pe lîngă atîta muncă și zbuciumare. SBIERA, P. 213. Valahia obosită de... necurmate zbuciumări. NEGRUZZI, S. I 201.

ZBUCIUMARE, zbuciumări, s. f. Faptul de a (se) zbuciuma; frămîntare, chin, necaz; agitație, alergătură; zvîrcolire.

zbuciumare s. f., g.-d. art. zbuciumării; pl. zbuciumări

zbuciumare s. f., g.-d. art. zbuciumării; pl. zbuciumări

zbuciumare s. f., g.-d. art. zbuciumării; pl. zbuciumări

ZBUCIUMARE s. 1. v. agitație. 2. v. zbucium.

ZBUCIUMARE s. 1. agitație, clocot, frămîntare, freamăt, învolburare, tălăzuire, tumult, vuiet, zbatere, zbucium, (rar) zbuciumeală. (~ apelor vijelioase.) 2. chin, frămîntare, zbatere, zbucium, (reg.) marghiol. (O ~ sufletească insuportabilă.)