zăbală sf [At: PSALT. HUR. 26^r/20 / V: (reg) zabiauă, zablauă, zăba, ~bauă (refăcut după forma articulată), zăbea, ~beală, ~beauă (refăcut după forma articulată), ~bilă, ~brea, ~brilă, zămbilă, zăvală, zâbeauă, (înv) zeb~, zoabe sfp, zobală, zobeală, zuba, zubală, zubă, zubeală / Pl: ~le, (îrg) ~bele, (reg) ~băii, zabeli, zebele / E: mg zabola] 1 (Pop) Parte a căpăstrului constând într-o bară subțire de metal cu două brațe, prevăzute cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului, înapoia ultimilor incisivi, pentru a-l struni și pentru a-l conduce Si: (reg) muștiuc, păstrugă¹. 2 (Pop) Bubiță albicioasă, molipsitoare, care apare la oameni (în special la copii) în colțul gurii și la vite pe buze Si: ragadă (1), zobiță (2). 3 (Reg) Zâmbre (1). 4 (Trs; lpl) Bale (1). 5 (Mpl) Colțurile cărnoase (uneori albicioase) ale ciocului unor pui de păsări.

zăbală s.f. 1 Piesă a căpăstrului, constînd într-o bară subțire de metal cu două brațe prevăzute cu cîte un inel mare, care se introduce în gura calului, înapoia ultimilor incisivi, pentru a-l struni și a-l conduce. Tînărul îndeamnă calul ținînd scurt zăbala (CAR.). ◊ Fig. Pui patimei zăbală și frîu închipuirii (VOIC.). 2 (fam.; mai ales la pl.) Bubuliță albicioasă, molipsitoare, care apare la oameni în colțurile gurii și la vite pe buze; zăbăluță. 3 (la pl.) Bale. 4 (la pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. • pl. -e. /<magh. zabola.

ZĂBALĂ (pl. -le) sf. 1 Bucata de metal a frîului care stă în gura calului (🖼 5351): fiul craiului punîndu-i zăbala în gură, încălecă și atunci calul odată sboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată (CRG.); (călărețul) strînge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală (CAR.); încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur (ODOB.); Caii mușc’a lor zăbale, surugiul e călare (ALECS.); ¶ 2 pl. 🩺 pop. Rană superficială ce se face la colțurile gurii la copii sau la aceia cărora le curg balele: dacă muști din pînea din care au mîncat și șoarecii, faci pușchele și zăbale (PAMF.); cel care face zăbale la gură, să bage coada unei linguri în foc, apoi să dea cu ea pe la gură, că-i trece (GOR.) [ung. zabola].

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. (La sg. sau la pl. cu valoare de sg.) Parte a căpăstrului, constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe care se introduce în gura calului, capetele frîului petrecîndu-se prin cîte un inel la capetele ei, pentru ca animalul să poată fi strunit. Prefectul... se depărtă repede spre trăsura prințului, care-l aștepta îndărătul gării, cu vizitiul țigan pe capră și caii negri, nervoși, scurmînd pămîntul și mesteeîndu-și zăbalele. DUMITRIU, B. F. 13. La doi pași de el, caii se opriră, iar el sări deodată drept în picioare, apucîndu-i de zăbale. BUJOR, S. 153. Tînărul îndeamnă calul, ținînd scurt zăbala. CARAGIALE, P. 44. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți Cu funii de grea mătasă Și cu zăbale alese. HODOȘ, P. P. 201. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni (mai ales la copii) în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. Lelea-i cu brîu și cu zale Și la gură cu zăbale. Țipă-ți, lele, zalele Și-ți șterge zăbalele! ȘEZ. XII 151. 4. (Mai ales la pl.) Colțurile umflate, albicioase ale ciocului puilor de pasăre. – Pl. și: (Mold.) zăbăli (C. PETRESCU, Î. II 104) și zăbele (ȘEZ. I 77, ib. II 130).

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. Parte a căpăstrului constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, care se introduce în gura calului pentru a-l struni și a-l conduce. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. – Magh. zabola.

ZĂBALĂ ~e f. 1) Piesă constând din două bare metalice, unite flexibil între ele și fixate în partea de jos a căpăstrului, care se introduce în gura calului pentru a-l putea struni ori conduce. 2) la pl. Bubulițe molipsitoare, care apar, mai ales la copii, în colțurile gurii (și la vite pe buze). 3) (la puii unor păsări) Colț cărnos și galben de la rădăcina ciocului. [G.-D. zăbalei] /<ung. zabola

zăbală f. 1. partea frâului ce se pune în gura calului; 2. Mold. rană (la gura calului și la om): zăbale la gură. [Ung. ZABOLA].

zăbálă și (est) za- f., pl. e (ung. zabola, zăbală, d. ceh. zubadlo, bg. zŭbolec, care vine d. vsl. zombŭ, dinte. Feru (dintr’o singură bucată) care se pune în gura caluluĭ ca să poată fi strunit cînd nu ascultă numaĭ de zăbăluță. (Se numește și muștiuc și trînzea). Pl. Un fel de bubulițe molipsitoare care se fac la încheĭeturile buzelor la caĭ și la oamenĭ.

zabiauă sf vz zăbală

zablauă sf vz zăbală

zăba sf vz zăbală

zăbauă sf vz zăbală

zăbea sf vz zăbală

zăbeală sf vz zăbală

zăbeauă sf vz zăbală

zăbilă sf vz zăbală

zăbrea² sf vz zăbală

zăbrilă sf vz zăbală

zămbilă² sf vz zăbală

zăvală sf vz zăbală

zâbeauă sf vz zăbală

zebală sf vz zăbală

zoabe sfp vz zăbală

zobală sf vz zăbală

zobeală² sf vz zăbală

zuba sf vz zăbală

zubală sf vz zăbală

zubă sf vz zăbală

zubeală sf vz zăbală

❍ZOBELE sf. pl. Băn. 🩺 pop. = ZĂBALĂ 2.

zabálă, V. zăbală.

zăbală s. f., g.-d. art. zăbalei; pl. zăbale

zăbală s. f., g.-d. art. zăbalei; pl. zăbale

zăbală s. f., g.-d. art. zăbalei; pl. zăbale

zăbală, -le.

zăbală (-le), s. f. – 1. Inel, frînă a calului. – 2. Spuzeală la colțul gurii. – Var. Banat zobele. Sl. ząbŭ „dinte”, prin intermediul mag. zabola (Diez, Gramm., I, 446; Cihac, II, 539; Gáldi, Dict., 99). Sb. zabala (Conev 103) pare a proveni din rom. – Der. zăbălos, adj. (cu zăbale); înzabăla, vb. (a pune zăbale; a domina, a stăpîni); zăbăluță, s. f. (lănțișor de frîu). Pentru extensiunea lui zăbală „spuzeală” (Olt., Munt., Dobr.) cf. ALR, I, 27. – Cf. zîmba, zimț.

a pune zăbală expr. (intl.) a nu denunța (pe cineva); a nu recunoaște (pe cineva).

a pune zăbală asului expr. (cart.) a-și păstra asul deasupra pachetului de cărți împărțite la pocher.

ZĂBALĂ s. 1. (reg.) muștiuc. (~ pusă în gura calului.) 2. (MED.; la pl.) ragadă, zăbăluță, (prin Ban.) zobele (pl.).

ZĂBALĂ s. v. herpes.

zăbală s. v. HERPES.

ZĂBALĂ s. 1. (reg.) muștiuc. (~ pusă în gura calului.) 2. (MED.; la pl.) ragadă, zăbăluță, (prin Ban.) zobele (pl.).

zăbálă, zăbale, s.f. (reg.; med.) Bubițe albicioase în colțul gurii. – Din magh. zabola „zăbală” (Scriban, DLRM, MDA).

zăbală, zăbale, s.f. – (reg.; med.) „Bubițe albicioase în colțul gurii; ca să treacă, e bine să te ștergi la gură cu coada mâții” (Faiciuc, 1998: 103) sau cu o ștergură din țesătură dură. – Din magh. zabola „zăbală” (Șăineanu, Scriban, DLRM, DEX, MDA) < sl. zabǔ „dinte” (Diez, Cihac, Galdi, cf. DER).