ÎMBĂTARE s. f. 1. Acțiunea de a (se) îmbăta și rezultatul ei; amețeală. 2. Fig. Tulburare adâncă (și plăcută); încântare. – V. îmbăta.

îmbătare sf [At: BIBLIA (1688), 184₁ / S și: (înv) înb~ / Pl: ~tări / E: îmbăta] 1 (Înv) Băutură alcoolică Si: (înv) îmbătătură. 2 Aducere în starea de beție Si: (pfm) afumare, aghesmuire, amețeală, amnăreală, căilire, cărpire, cherchelitură, flecnire (4), flecuire³ (4), învinoșare, rătutire, sfințire, tămâiere, trăsnire, turtire. 3 (Fig) Tulburare adâncă, plăcută, cauzată de miresme, senzații sau sentimente puternice Si:# amețeală, euforie, încântare.

ÎMBĂTARE s. f. 1. Acțiunea de a (se) îmbăta (1) și rezultatul ei; amețeală. 2. Fig. Tulburare adâncă (și plăcută); încântare. – V. îmbăta.

ÎMBĂTARE s. f. Acțiunea de a (se) îmbăta; amețeală, tulburare, încîntare. Viteazul Jap era altfel de cîine... Destrăbălarea și decăderea oamenilor între care trăia, îi dădeau tristețea-i înțeleaptă, completa-i lipsă de trufie și de îmbătare. GALACTION, O. I 302. O privea cu îmbătare. EMINESCU, O. I 32.

îmbătare s. f., g.-d. art. îmbătării

îmbătare s. f., g.-d. art. îmbătării

îmbătare s. f., g.-d. art. îmbătării; pl. îmbătări

ÎMBĂTARE s. beție. (~ lui a fost de scurtă durată.)

ÎMBĂTARE s. beție. (~ lui a fost de scurtă durată.)

Îmbătare ≠ dezbătare