ÎNCERCUIRE, încercuiri, s. f. Acțiunea de a încercui; înconjurare. ♦ (Mil.) înconjurare a unei grupări inamice în scopul nimicirii sau al capturării ei. – V. încercui.

încercuire sf [At: DA ms / P: ~cu-i~ / Pl: ~ri / E: încercui] 1 (Înv) Strângere cu cercuri a unui vas, butoi etc. 2 Strângere ca într-un cerc. 3 Înconjurare din toate părțile. 4 Trasare de cercuri.

ÎNCERCUIRE, încercuiri, s. f. Acțiunea de a încercui; înconjurare. – V. încercui.

ÎNCERCUIRE, încercuiri, s. f. Acțiunea de a încercui; înconjurare, împresurare. ◊ Încercuire capitalistă = acțiune ostilă a unor forțe de clase dușmane care există în afara lagărului socialist și care tind să zdrobească țările din acest lagăr sau cel puțin să le zdruncine puterea și să le slăbească. Atît timp cît există încercuirea capitalistă, va exista și pericolul unei intervenții în genere, iar atît timp cît există pericolul unei intervenții, sîntem nevoiți, în interesul apărării, să întreținem armata și flota. STALIN, O. VII 215.

ÎNCERCUIRE s.f. Acțiunea de a încercui. [Pron. -cu-i-. / < încercui].

încercuire s. f., g.-d. art. încercuirii; pl. încercuiri

încercuire s. f., g.-d. art. încercuirii; pl. încercuiri

încercuire s. f., g.-d. art. încercuirii; pl. încercuiri

ÎNCERCUIRE s. 1. împresurare, înconjurare, învăluire. (~ inamicului.) 2. v. asediu.

ÎNCERCUIRE s. 1. împresurare, înconjurare. (~ inamicului.) 2. asediere, asediu, împresurare, înconjurare, (înv.) ocol, (grecism înv.) poliorchie. (~ cetății.)