ÎNDUMNEZEIRE s. f. (Rar) Faptul de a îndumnezei; divinizare, adorație. – V. îndumnezei.

îndumnezeire sf [At: MINEIUL (1776) 149¹ / Pl: ~ri / E: îndumnezei] 1 (Liv) Divinizare. 2 Preamărire. 3 (Fig) Asemănare cu Dumnezeu. 4 (Rel) Participare a credincioșilor la viața lui Dumnezeu prin energiile divine necreate. 5 Transfigurare prin perfecționarea naturii umane. 6 (Îe) ~ a firii omenești a Mântuitorului Dogmă cuprinsă în hotărârile Sinodului VI Ecumenic potrivit căreia firea umană a lui Iisus Hristos devine perfectă în limitele ei, fără să fie vorba de o schimbare a naturii umane în cea divină.

ÎNDUMNEZEIRE s. f. (Livr.) Faptul de a îndumnezei; divinizare, adorație. – V. îndumnezei.

ÎNDUMNEZEIRE, îndumnezeiri, s. f. (Livresc) Faptul de a îndumnezei; divinizare, adorație; p. ext. beatitudine. A sărutării flacără suavă Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri. MACEDONSKI, O. I 113. O noapte de acele ce nu le poți uita, Care... pun pe frunte raze de îndumnezeire. ALECSANDRI, P. I 133.

îndumnezeire f. divinizare: pun pe frunte raze de ’ndumnezeire AL.

îndumnezeíre f. Divinizare.

îndumnezeire (rar) s. f., g.-d. art. îndumnezeirii

îndumnezeire (rar) s. f., g.-d. art. îndumnezeirii

îndumnezeire s. f., g.-d. art. îndumnezeirii

îndumnezeire, îndumnezeiri s. f. Faptul de a (se) îndumnezei; participarea credinciosului la viața lui Dumnezeu prin energiile necreate; conținutul ontologic al comuniunii dintre om și Dumnezeu; divinație, adorație, zeificare. – Din îndumnezei.

ÎNDUMNEZEIRE s. v. deificare, divinizare, zeificare.

îndumnezeire s. v. DEIFICARE. DIVINIZARE. ZEIFICARE.