înfricoșare sf [At: MARDARIE, L. 3652 / Pl: ~șări / E: înfricoșa] 1 Amenințare. 2 Intimidare. 3 Frică. 4 (Ccr) Întâmplare îngrozitoare.

ÎNFRICOȘARE s. f. Acțiunea de a (se) înfricoșa; intimidare a cuiva, sentiment de frică pe care îl încearcă cineva. Proprietari de case și de locuri pe care le dobîndiseră prin înfricoșare și înșelăciune. PAS, Z. I 149. Au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de înfricoșare. SADOVEANU, Z. C. 229. Trecu singur spre chilioara lui de sub ganguri și cugetă zîmbind la înfricoșarea lui Tomșa. id. O. VII 142.

înfricoșare f. 1. frică mare, groază; 2. amenințare: cu înfricoșări cumplite.

înfricoșáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a înfrica: l-a dus pin înfricoșărĭ.

A SE ÎNFRICOȘA mă ~ez intranz. A fi cuprins de frică. /în + fricos

înfricoșare s. f., g.-d. art. înfricoșării

înfricoșare s. f., g.-d. art. înfricoșării

înfricoșare s. f., g.-d. art. înfricoșării

ÎNFRICOȘARE s. v. groază.

ÎNFRICOȘARE s. groază, încrîncenare, înfiorare, îngrozire, înspăimîntare, oroare, spaimă, teroare, (înv. și pop.) oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) înfricare, pălitură, (înv.) spăimîntare, spăimîntătură, (fig.) cutremur. (Trăia o teribilă ~.)