înnobilare sf [At: CONTEMP., 1948, nr. 113, 9/1 / V: ~lire / S și: îno~ / Pl: ~lări / E: înnobila] 1 Acordare a titlului de noblețe unei persoane Si: înnobilat¹ (1). 2 Ridicare a cuiva în grad Si: înnobilat¹ (2). 3 Sporire a distincției și rafinamentului unei persoane Si: înnobilat¹ (3). 4-5 Îmbunătățire a calității (unei rase de animale sau a) unei specii de plante Si: înnobilat¹ (4-5). 6 Îmbunătățire, prin procedee fizice sau chimice, a proprietăților unor materiale, substanțe etc. Si: înnobilat¹ (6).

ÎNNOBILARE, înnobilări, s. f. Acțiunea de a înnobila. 1. (În orînduirea feudală) Acordare a unui titlu de noblețe. Ceea ce este esențial în evoluția figurii acestui revoluționar nu este momentul înnobilării sale, ci faptul că el a pornit de jos, ca fiu al poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 9/1. 2. Fig. (Despre oameni sau despre manifestările și înfățișarea lor) Înălțare, acordare, imprimare a unui caracter mai distins. În literatură și artă, ca și în știință, preocuparea de a avea în centrul activității omul, de a milita pentru transformarea lui, pentru înnobilarea lui spirituală, constituie o sarcină fundamentală, sarcină care își are rădăcina în concepția clasei muncitoare despre cultură, ca bun al maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 3/4.

ÎNNOBILARE s.f. Acțiunea de a înnobila și rezultatul ei. [< înnobila].

înnobilire sf vz înnobilare

înnobilare s. f., g.-d. art. înnobilării; pl. înnobilări

înnobilare s. f., g.-d. art. înnobilării; pl. înnobilări

înnobilare s. f., g.-d. art. înnobilării; pl. înnobilări

Înnobilare ≠ abrutizare