întorsură sf [At: CORESI, ap. GCR 10/16 / Pl: ~ri / E: întors + -ură] 1-3 Întorsătură (2-4). 4-5 (Fig) Mlădiere, modulație, intonație (nouă). 6 Vârtej. 7 Plăcintă din foi, răsucite în formă de sul Si: ștrudel. 8 (Mpp; pbl) Convulsiuni. 9 (Îs) ~ra brazdei (unui ogor, izlaz etc.) Arătură de toamnă. 10 (Înv; după fr tournure) Ținută a corpului. 11 (Fig) Atitudine. 12 (Lpl) Afaceri necinstite Si: învârteli.

ÎNTORSURĂ, întorsuri, s. f. 1. Întorsătură (1). Întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat. SADOVEANU, P. M. 129. Pe potmolul Dunării, La-ntorsurile gîrlei. TEODORESCU, P. P. 562. 2. Fig. Mlădiere, modulație, intonație (nouă). În tot clinul acesta de cîmp... rătăcește o-ntorsură de cîntec romînesc, un șuier de voinic. SANDU, D. P. 41. Glasul acela-mlădiitor, Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, Treptat se urcă și se coboară. ALEXANDRESCU, M. 317.

întorsură f. pământ lucrat de cu toamna.

întorsúră f., pl.ĭ. Întorsătură. Ocol, cotitură. Arătură (p. a întoarce pămîntu).

întorsură (rar) s. f., g.-d. art. întorsurii; pl. întorsuri

întorsură (rar) s. f., g.-d. art. întorsurii; pl. întorsuri

întorsură s. f., g.-d. art. întorsurii; pl. întorsuri

ÎNTORSURA BUZĂULUI, oraș în jud. Covasna, în curbura internă a Carpaților, pe cursul superior al Buzăului; 9.042 loc. (1998.) Expl. de gresii, argile, calcare, nisip și balast. Expl. și prelucr. lemnului. Constr. de piese pentru mașini agricole. Centru pomicol. Iarna au loc frecvente inversii de temperatură. Menționat documentar, ca sat, în 1770. Declarat oraș în 1968. Biserică (1836).

ÎNTORSURĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

întorsură s. v. COT. COTITURĂ. CURBĂ. ÎNTORSĂTURĂ. ÎNTORTOCHETURĂ. OCOL. RĂSUCITURĂ. SERPENTINĂ. SINUOZITATE. ȘERPUIRE. ȘERPUITURĂ.

întorsură s.f. (reg.) pământ lucrat de cu toamna.

întorsúră, întorsuri, s.f. Răscumpărare a unei părți din moșie, din casă; întorsătură: „I-o dat lu' frate-so întorsură din casă” (Faiciuc, 2008). – Din întors „revenit” + suf. -ură (DEX, MDA).

întorsură, întorsuri, s.f. – Răscumpărare a unei părți din moșie, din casă; întorsătură: „I-o dat lu’ frate-so întorsură din casă” (Faiciuc, 2008). – Din întors „revenit” + suf. -ură (DEX, MDA).