învingere sf [At: PRAXIUL, ap. GCR I, 15/2 / V: (înv) ~nce~, învencere, ~ncire, vencere, vincere, vincire / Pl: ~ri / E: învinge] 1 Înfrângere a unui adversar în luptă Si: învins¹ (1), (înv) învincătură (1). 2 Dovedire a superiorității într-o întrecere sportivă Si: învins¹ (2), (înv) învincătură (2). 3 Autocontrol al pasiunilor, slăbiciunilor proprii Si: învins¹ (3), (înv) învincătură (3). 4 Aflare sub influența unei mari pasiuni Si: învins¹ (4), (înv) învincătură (4). 5 (Înv) Obligare de a plăti o datorie, o dare etc. Si: învins¹ (5). 6 (Reg; nob) Luptă. 7 (Înv) Prevalare.

ÎNVINGERE s. f. Acțiunea de a învinge.

învingere f. acțitmea de a învinge și rezultatul ei: victorie, înfrângere.

învíngere f. Acțiunea de a învinge, biruință, victorie.

învincere sf vz învingere

învincire sf vz învingere

învingere s. f., g.-d. art. învingerii; pl. învingeri

învingere s. f., g.-d. art. învingerii; pl. învingeri

învingere s. f., g.-d. art. învingerii; pl. învingeri

învencere sf vz învingere

ÎNVINGERE s. v. înfrângere.

ÎNVINGERE s. înfrîngere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (După ~ cotropitorilor.)