învinuire sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 58 / Pl: ~ri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5 (Jur; spc) Acuzare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești Si: inculpare. 6 Căutare a unei pricini de reproș cuiva Si: învinuit¹ (5). 7 Suspectare a cuiva de ceva Si: învinuit¹ (6). 8 (Ccr) Culpă.

ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație. Învinuire calomnioasă. ▭ Se apără îndurerat... de învinuirea că nu s-a arătat destul de simțitor. C. PETRESCU, A. R. 34.

învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.

ÎNVINUIRE s. 1. v. acuzație. 2. v. reproș.

ÎNVINUIRE s. 1. acuzare, acuzație, învinovățire, (livr.) acuză, incriminare, (pop.) pîră, (înv.) pîrîtură, pricină, prihană. (~ neîntemeiată a cuiva.) 2. imputare, imputație, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.)

Învinuire ≠ dezvinovățire