șirag sn [At: PALIA (1581), 55/3 / V: (înv) șar~, șăr~, (reg) șâroag, ~reag (Pl: (înv) ~ure, ~age, ~ege) / Pl: ~uri / E: mg sereg „mulțime, trupă”, cu sensul treptat lărgit sub influența lui șir cf pn szereg] 1 (Îrg) Armată¹ (1). 2 (Îrg; prc) Unitate militară. 3 (Înv) Linie de bătaie. 4 (Pop) Rând de ostași dintr-o formație de luptă. 5 (Pop) Coloană (de ostași). 6 (Îvr; îe) A da prin ~reag A pune pe un delincvent să treacă printre două rânduri de soldați care lovesc în el cu vergi. 7 (Cu sens spațial) Șir (1). 8 (Mar; îcs) De-a șireagu-ntors pe dos Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 9 (Îlav) În (sau, rar, la) ~ Unul după altul. 10 (Mun; îe) A pune (pe cineva) pe ~reag A sili (pe cineva) să facă un lucru. 11 Mulțime de mărgele, pietre prețioase etc. înșirate pe un fir, pentru a servi ca obiect de podoabă Si: șir (5), (îvr) maț. 12 (Îs) ~ de mătănii Mătănii. 13 (Pex) Mulțime de obiecte de același fel înșirate pe un fir, din necesități practice. 14 (Rar) Șir (9). 15 (Mol; îs) ~u ciobanului Cusătură întru-un anumit fel cu motive naționale. 16 (Pop; cu sens temporal) Șir (13). 17 Sumă.

ȘIRAG, șiraguri, s. n. 1. Șir (1). Caii, în șiraguri lungi, ronțăiau orz din trăisti aninate cu baierile pe după urechi. SADOVEANU, O. VII 70. Lung șirag, te du cu bine și-ndărăt nu te uita. PĂUN-PINCIO, P. 88. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd felul ființelor sau al lucrurilor) Un șirag lung de brazi căzu învălmășindu-se, strivindu-se, scoțînd la fața stîncilor rădăcini cu forme monstruoase. SADOVEANU, O. VIII 244. Se învîrteau îngrijorați printre șiragurile de sticle. REBREANU, I. 32. ◊ Loc. adv. În șirag = în șir, unul după altul. Umblau astfel prin întunerec în șirag. DUMITRIU, N. 184. În șirag unul după altul, încovoiați, cu secerele pe umere, urcau malul ș-o apucau la fugă. SADOVEANU, O. VIII 132. ♦ Grup de soldați așezați în linie de bătaie. El a căzut la Plevna în cel dintîi șirag. COȘBUC, P. I 100. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. ♦ Serie de lucruri sau de ființe care se succed în timp. Șiraguri lungi de ani. GALACTION, O. I 254. Acel șirag de mîndre veri De cari mi-aduc aminte-abia. IOSIF, PATR. 8. 2. Mulțime de mărgele înșirate pe un fir, pentru a fi purtate ca podoabă la gît. Cu cununa de mărgăritare pe cap și șiragul de mărgăritare la gît. DUMITRIU, P. F. 53. Ascult și voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimach, alintîndu-și între degetele subțiri întreitul șirag de mărgăritare. C. PETRESCU, A. 19. Își potrivea șiragul de hurmuz la gît. BUJOR, S. 78. ◊ Fig. Un șirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul. BART, S. M. 16. ♦ Orice fel de lucruri de același fel înșirate ca mărgelele pe o sfoară sau pe o sîrmă. Cîteva pisici slăbănoage stau mîhnite pe stllpii porților, privind cu jale la șiragurile de pește sărat care atîrnă pe sfori și se usucă la soare. DUNĂREANU, CH. 103. – Variantă: șireag (COȘBUC, P. II 217) s. n.

ȘIRAG ~uri n. 1) v. ȘIR. ◊ În ~ unul după altul. 2) Mulțime de obiecte de același fel înșirate pe un fir (ață, sfoară, sârmă etc.). ~ de mărgele. /<ung. sereg

șirag n. V. șireag.

șirág și (Munt. vest) șireág (ea dift.) n., pl. urĭ (ung. sereg, mulțime, trupă; pol. szereg, șir; rut. sîrb. šereg, rus. šerénga). Lucrurĭ înșirate pe un fir: șirag de smochine, de mărgele, de banĭ de aur (salbă). – Cînd e vorba de oamenĭ orĭ de anĭ, e maĭ bine să zicĭ șir.

șarag sn vz șirag

șărag sn vz șirag

șâroag sm vz șirag

șireag sn vz șirag

șireag (șirag) n. 1. od. rang, ordine: boierii rânduiți în îndoit șireag OD.; 2. ordine de bătaie: își stricau șireagul; 3. ceată de oșteni: risipite se ’mprăștie a dușmanilor șiraguri EM.; 4. mănunchiu: iată o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori AL.: 5. salbă: șireaguri și paftale. [Serb. ȘEREG].

șirag s. n., pl. șiraguri

șirag s. n., pl. șiraguri

șirag s. n., pl. șiraguri

șirag

șireag, -guri.

șir, șiră, înșira, șirag O importantă familie de cuvinte a limbii noastre, care cuprinde, în afară de cele înscrise în titlu, următoarele : înșirui, șiroi, deșira, și altele. Fără îndoială, rădăcina este veche, dar originea ei nu a fost pînă acum precizată. DU îl explică pe șir prin magh. ser, care însă nu există. Densusianu, HdLR, , p. 314,316, 377, pornește și el de la maghiară : pentru șir de la magh. sor, iar pentru șirag, de la magh. sereg; sor se potrivește ca înțeles cu șir, dar o maghiar nu devine i în romînește ; șereg s-ar potrivi foneticește cu șirag, dar înseamnă „armată, stol, mulțime” (după Bárczi, magh. sereg e împrumutat dintr-o limbă turcă asiatică). TDRG nu spune nimic despre originea verbelor, ceea ce înseamnă că și el le consideră denominative, dar pe deșira îl explică nu prin șir, ci prin fir (desfira > deshira > deșira); pe șiră îl explică (ce e drept, cu îndoială) ca o variantă a lui șir, iar acesta se potrivește ca sens, dar desigur nu ca sunete, cu lat. series (nepăstrat în limbile romanice), iar pe de altă parte și cu magh. sor „rînd”. În cele din urmă îl leagă de șir(e)ag, pe care îl socotește de asemenea de origine necunoscută. Cît despre șiroi, acesta n-ar fi de la șir, ci creat pe bază de onomatopee. C. Diculescu, DR, IV (1927), p. 477, explică pe șiră prin gr. σεῖρα, socotind că singularul șir e refăcut după pluralul șire. Procopovici, DR, V (1929), p. 390-395, face o încercare cu totul inacceptabilă de a explica pe șir ca un „,deverbal” (vrea să zică postverbal) din înșira, iar pe acesta ca provenit din lat. inserere sau inserrare. Tot de la inserrare, fără nici o explicație cu privire la vocale, pornește CADE ca să explice pe înșira, în timp ce pentru deșira postulează un original diserare (sic !), iar pe șir îl explică prin bg. шир lărgime„, șiră fiind un dublet al lui șir. În schimb Lokotsch, sub nr. 1961, explică pe șir, șiră prin turc. sıra (< gr. σειρά), în ciuda, diferențelor de consonantism, de vocalism și de formație morfologică (turc. sıra ar fi trebuit să devină în romînește *sîra, cu pl. *sîrale); dar vechimea lui șir în romînește este suficientă, ea singură, pentru a exclude originea turcă otomană. Scriban, ca și în alte rînduri, amestecă toate propunerile altora : șir e din magh. sor, sub influența lui șireag, cf. și bg. на шир, rus. в шир ”în lățime„, turc. șıra ”șir„, vezi și șar ”șanț„; cât despre șiră, acesta ar fi refăcut din șir. În sfîrșit, DLRM, încurcînd totul, explică pe șir ca refăcut din înșira (șiră și șirag venind din șir), iar pe înșira ca denominativ de la șir; ca să fie situația și mai confuză, pe deșira îl explică prin diserrare (evident, inexistent în latinește). Mai adaug că pentru șirag, DU trimite la s.-cr. šereg, iar Scriban la magh. sereg ,,mulțime, trupă”, pol. szereg „șir”, ucr. шерег (împrumutate din maghiară). O rădăcină atît de mult folosită, cu ramificații atît de bogate, atestate din primele noastre texte, este fără îndoială de origine veche. Pentru a-i putea găsi originea este necesar în primul rînd să clarificăm relațiile între diversele componente ale familiei. În principiu, șiră poate fi o variantă a lui șir și viceversa, substantivele pot fi postverbale și. verbele pot îi denominative. Există indicii în favoarea unor ipoteze și împotriva altora ? Cred că da. Faptul că prezentul lui înșira este înșir și nu *înșirez constituie un indiciu de vechime a verbului, dar în primul rînd acest indiciu nu este absolut convingător, iar în al doilea rînd faptul că verbul e vechi nu e o dovadă că nu e totuși derivat de la substantiv. Înșira se explică fără greutate din șir(ă), dar și invers, șir(ă) ar putea fi, în principiu, extras din înșira după modelul unor perechi ca fiu : înfia. Asemenea formații sînt, la drept vorbind, destul de rare ; mai important mi se pare însă că, dacă punem la bază verbul, ar trebui să găsim un prototip vechi cu prefix, ceea ce nu pare a fi cazul, căci inserere, inserrare nu pot fi luate în serios, nici din punctul de vedere al formei, nici din cel al înțelesului. Rămîne deci să pornim de la substantiv. Judecînd după numeroasele cazuri analoge, singura cale pentru crearea unui dublet șir/șiră este refacerea unui nou singular după o formă de plural. Pornind de la șir, ne așteptăm la pluralul șiruri (vezi blid), dacă nu cumva pluralul cu -e provine dintr-un plural latinesc cu -a (de tipul scamna), ceea ce de altfel nu pare probabil. Existența pluralului șire, dacă nu reproduce un plural latin cu -a, se explică greu altfel decât ca formă a unui feminin șiră, iar refacerea unui feminin în locul unui neutru nume de obiect neînsuflețit este greu de admis. Pe de altă parte nu se vede un prototip vechi pentru un masculin sau neutru șir, cu pluralul în -a. Dacă însă, dimpotrivă, pornim de la un feminin șiră, cu pluralul șire, este ușor de admis refacerea unui singular șir, care mai tîrziu și-a construit un nou plural șiruri (cf. o brîncă – două brînci > un brînci – două brînci > un brînci – două brînciuri). Sensurile lui șiră par și ele vechi (șira spinării, șiră de paie). Putem deci admite că, dintre cele două substantive, mai vechi este șiră. Ne trebuie ca punct de plecare un cuvînt sῑra, singura formă care poate explica pe șiră în romînește, iar latina nu cunoaște un astfel de cuvînt. Există însă gr. σειρά, care, împrumutat în latinește trebuia să devină *sῑra. Înțelesul se potrivește, căci σειρά înseamnă „funie”, iar șir înseamnă „lanț” (vezi și expresiile citate de Diculescu). Dar nu e nevoie să facem apel la forma eolică σεῖρα, forma comună σειρά este suficientă, deoarece nici latina, nici romîna primitivă nu aveau cuvinte terminate în a accentuat și prin urmare accentul trebuia neapărat să treacă pe inițială (cf. gr. βασιλιϰή, rom. biserică). În REW apare, sub. nr. 7952, un verb *sῑricare „a trage de funie”, care explică pe sp., port. sirgar. Dacă această etimologie e corectă, ea ne prezintă o urmă de existența lui σειρά în limbile romanice. Nu cred că desfira ar fi devenit deșira. Mă întreb dacă nu cumva, tocmai dimpotrivă, desfira, răsfira au apărut în loc de desșira, răsșira. Desigur deșira reproduce în oarecare măsură și pe fr. déchirer. DLRLC mai cunoaște și un șirà „genealogie”, atestat la Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, I, București,1901, p. 169, iar DLRM îl explică din șir. Nu cunoaștem însă nici un alt caz de trecere de la un substantiv terminat în consoană la unul terminat în -a accentuat. Este o greșeală de transcriere, căci în textul citat din Iorga e scris sirà, adică gr. σειρά.

ȘIRAG s. 1. șir, (reg.) mătcal. (Un ~ de mărgele.) 2. colan, colier, salbă, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ de pietre scumpe.) 3. rând, șir, (reg.) ord, șar, (înv.) rang. (Un ~ de plopi.) 4. (GEOGR.) brâu, lanț, șir. (~ul Carpaților.) 5. succesiune, șir, (Munt.) șiretenie. (Un ~ de evenimente.)

ȘIRAG s. v. armată, coloană, front, oaste, oștire, putere, trupe.

șirag s. v. ARMATĂ. COLOANĂ. FRONT. OASTE. OȘTIRE. PUTERE. TRUPE.

ȘIRAG s. 1. șir, (reg.) mătcal. (Un ~ de smochine.) 2. colan, colier, salbă, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (Un ~ de pietre scumpe.) 3. rînd, șir, (reg.) ord, șar, (înv.) rang. (Un ~ de plopi.) 4. (GEOGR.) brîu, lanț, șir. (~ Carpaților.) 5. succesiune, șir, (Munt.) șiretenie. (Un ~ de evenimente.)

ȘIRAG s. n. 1. (Criș., Trans. SV) Mulțime, gloată, ceată. C: Răutățile și greutățile s-au apropiiat ca o turmă sau ca un șireag. SA, 6^r. Șireagul jidovilor cu alenșigu viniră înaintea lui. MISC. SEC. XVII, 44^r. Ce să înțeleage prin beseareca sfîntă? Șireagul credincioșilor, carii după Hristos pre acest pământ supt un păstoriu mare să îndireptează. PP, 27^r-27^v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; SA, 5^r; VISKI, apud TEW ; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; PP, 9^v, 11^v. // B: (Fig.) Pentru marea și minunata strălucire de toate șireagurile stelelor celor din taină se cinstește ca o împărăteasă. ANTIM. 2. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Armată, trupă; linie de bătaie, coloană de ostași. A: Toată oastea intr-un șirag tocmită ca 9000 de oameni. M. COSTIN. Fiind căpitan pre șireagul mavrilor. DOSOFTEI, VS. Enias încă oastea carea cu sine avea în șirag tocmind-o, de război și de bătaie să să apuce era gata. CANTEMIR, HR. Să lărgisă șireagurile cele de moscali, în lăture, cît alergai cu calul. NECULCE; cf. M. COSTIN, apud TEW; DOSOFTEI, LITURGHIER, apud TEW; DOSOFTEI, MOL.; N. COSTIN; GHEORGACHI. C: Și era numărul șireagului călărașilor doauo mii de sute de mii. NT 1648, 310^r. A caldiianilor trei șireaguri viniră pre cămile și le mînară acealea toate și pre slugile tale cu arma-i omorîră. C 1692, 521^v. Shirag. Exercitus. AC. 368; cf. FOGARASI, apud TEW; NT 1648, 129^r, 129^v, 248^v; N TEST. (1648); SICRIUL DE AUR; CS, 16^r; C 1692, 509^v. // B: Ieși om tare den șireagul celor streini de fealiu. BIBLIA (1688). Variante: sarag (N. COSTIN), șărag (GHEORGACHI), șireag (NT 1648, 129^r, 129^v, 248^v, 310^r; N TEST. 1648; M. COSTIN, apud TEW; DOSOFTEI, LITURGHIER, apud TEW; DOSOFTEI, VS; SA, 5^r, 6^r; SICRIUL DE AUR: CS, 16^r; BIBLIA 1688; C 1692, 509^v, 521^v; MISC. SEC. XVII, 44^r; PP, 9^v, 11^v, 27^r-27^v; NECULCE; ANTIM). Etimologie: magh. sereg. Cf. pol. szereg. Cf. h o l ot ă, o ș t o r o m; o r d i e.

ȘARAG s.n. v. șirag.

ȘĂRAG s.n. v. șirag.

ȘIREAG s. n. v. șirag.

șireag, șireaguri, (șiread, șirezi), s.n. – 1. Șir, rând, linie. „De comun se folosește la denumirea unui grup de băieți prinși de mână; de pildă jocul de-a șireagu ’ntors pe dos” (Țiplea, 1906). Șireag de boi (Țiplea). 2. Strat de flori (în grădină): „Mătrăgună-n tri șirezi” (Calendar, 1980: 69). – Din magh. sereg „mulțime, trupă” (cu unele sensuri după șir), cf. pol. szereg (Scriban, DEX, MDA); cf. ucr. šereg (Scriban), srb. šereg (Șăineanu, Scriban).

șireag, -uri, (șiread, șirezi), s.n. – 1. Șir, rând, linie. „De comun se folosește la denumirea unui grup de băieți prinși de mână; de pildă jocul de-a șireagu’ntors pe dos” (Țiplea 1906). Șireag de boi (Țiplea). 2. Strat de flori (în grădină): „Mătrăgună-n tri șirezi” (Calendar 1980: 69). – Din germ. Schar „trupă”, prin intermediul magh. sereg „linie” (Cihac cf. DEX); Din șir (DER).