șpiț⁵ sn [At: CV 1950, nr. 11-12, 417 Pl: ~uri / E: ns cf șpiț²] (Buc) Trior.

șpiț² sn [At: V. MOLIN, V. T. 79 / Pl: -uri / E: ger Spitz (eisen, -hacke, -haue, -krampe etc.)] 1 (Teh) Unealtă formată dintr-o bară de oțel cu vârful ascuțit, folosită la găurirea pietrelor naturale și artificiale sau la prelucrarea suprafeței lor. 2 (Min; Trs) Picon. 3 (Min; reg) Târnăcop cu două brațe în formă de tăiș, ale căror planuri formează o cruce Si: (reg) șpițer². 4 (Reg) Ciocan cu care se ferecă pietrele de moară. 5 (Min; reg) Dinte la roata mașinii de havat. 6 (Tip) Linie simplă sau înflorată, în formă de ornament, care marchează sfârșitul unui articol sau al capitolelor.

șpiț³ [At: IORGA, S. D. XII, 297 / V: (reg) sp~, șpriț, ~it, șpriț sn, spițură sf / Pl: ~uri / E: ger Spitze] 1 sn (Reg) Vârful pantofului. 2 sn (Buc) Vârful țapinei. 3 sn (Buc; îe) A lua (sau a da) la ~ A rostogoli buștenii cu țapinele. 4 i (Buc) Cuvânt prin care se anunță începerea acțiunii de rostogolire a buștenilor cu țapinele. 5 sn (Reg) Vârful unui stâlp, țăruș etc. care se înfige în pământ. 6 sn (Reg) Par¹ ascuțit folosit la încărcatul lemnelor. 7 sn (Buc) Colțul toporului. 8 sn (Reg) Colțul vinciului. 9 sn (Reg) Fiecare dintre muchiile verticale formate de pereții unei case. 10 sn (Reg) Clin de pământ. 11 sn (Min; Trs) Porțiune de formă alungită și ascuțită dintr-un strat de cărbune rămasă neexploatată. 12 sn (Trs) Clin (la îmbrăcăminte). 13 sn (Trs) Petic de piele cu care se cârpește talpa la încălțăminte. 14 sn (Buc) Blacheu. 15 sn (Min; reg) Loc unde se ramifică o galerie. 16 sn (Reg) Dantelă (croșetată) care se folosește ca garnitură. 17 sn (Pfm; îe) A pune (sau a fi pus) la ~ A se dichisi (sau a fi dichisit).

șpiț⁴ sn [At: CV 1950, nr. 11-12, 41 / V: (reg) șp~, șpriț / Pl: -uri / E: ns cf ger (Zigarren-, Zigarretten) spitze] (Reg) Țigaret.

ȘPIȚ², șpițuri, s. n. (Familiar) 1. Vîrf ascuțit al unui obiect. 2. Țigaret scurt.

ȘPIȚ s.n. 1. (Poligr.) Linie simplă sau înflorată, ornament etc. așezat la sfîrșitul unui articol, al unui capitol etc. 2. Unealtă formată dintr-o bară de oțel ascuțită, care servește la prelucrarea pietrei de construcție, la spargerea betoanelor. 3. (Fam.) Vîrf ascuțit al unui obiect. 4. Țigaret scurt. [Pl. -țuri. / < germ. Spitze].

ȘPIȚ² s. n. 1. (poligr.) linie simplă sau înflorată, ornament la sfârșitul unui articol, capitol etc. 2. bară de oțel cu vârf ascuțit care servește la prelucrarea pietrei de construcție, la spargerea betoanelor. 3. (fam.) vârf ascuțit al unui obiect. 4. țigaret scurt. (< germ. Spitze)

ȘPIȚ² ~uri n. poligr. Semn tipografic în formă de linie, care se pune ca ornament între compartimente sau la sfârșitul unui text. /<germ. Spitz

ȘPIȚ¹ ~uri n. 1) Unealtă formată dintr-o bară de oțel, ascuțită la vârf, cu ajutorul căreia se prelucrează piatra. 2) Vârf sau muchie ascuțită a unui obiect. /<germ. Spitze

șpiț n. dantelă lucrată cu iglița: șpițuri și garnituri. [Nemț. SPITZE].

șpiț n., pl. urĭ (germ. spitze). Vechĭ. Dial. Dantelă.

spiț² sn vz șpiț³

spițură sf vz șpiț³

șpit¹ sn vz șpiț³

șpit² sn vz șpiț⁴

șpriț⁴ sn vz șpiț⁴

șpriț³ sn vz șpiț³

șpiț² (unealtă, ornament, vârf) s. n., pl. șpițuri

șpiț² (unealtă, ornament, vârf) s. n., pl. șpițuri

șpiț (tehn., tipogr.) s. n., pl. șpițuri

șpiț (-țuri), s. n. – 1. Băț cu vîrf. – 2. Lucrătură din puncte. – 3. Gravură tipografică. – Var. spiț. Germ. Spitz(e) „vîrf” (Borcea 206). – Der. spițărat, adj. (brodat, cusut cu ajur).

șpiț, șpițuri s. n. 1. vârful pantofului. 2. (rar) țigaret de dimensiune mică.

a-l durea în bigă / în cot / în cur / în șpiț expr. (vulg.) a nu-i păsa, a-i fi indiferent.

mă doare-n cot! / în cur! / în pix! / în șpiț! expr. nu-mi pasă!

ȘPIȚ s. v. blacheu, dantelă, trior, vânturătoare.

șpiț s. v. BLACHEU. DANTELĂ. TRIOR. VÎNTURĂTOARE.