țel sn [At: (a. 1835) URICARIUL, XIV, 50 / V: (reg) țil, țir, țul, țuli, țev, țeu / Pl: ~uri / E: ger Ziel, rs цель, mg cél] 1 (Îrg) Punct care este ochit și care trebuie nimerit când se trage cu o armă Si: țintă¹ (20). 2 (Reg; îcs) De-a lapta-n țir, de-a lopta-n țul, de-a mingea (sau mincea) pe (sau în) țel Oină¹. 3 (Reg; îcs) De-a țălu Nume dat unui joc de copii în care unul bate mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă. 4 (Reg) Țeh² (31). 5 (Reg; îf țuli) Răzor între două ogoare Si: miezuină. 6 Cătarea puștii. 7 (Îlav) În ~ sau în ~ul puștii În bătaia puștii. 8 (Reg; îe) A lua ~ul (ori pe ~) sau a ține ~ul (ori la ~) sau a se uita (ori a căuta) pe ~ A ochi cu pușca. 9 Punct spre care se îndreaptă cineva sau ceva Si: țintă¹ (34). 10 (Pex) Țintă¹ (39). 11 (Reg; îf țuli) Soroc.

ȚEL, ❍ȚĂL (pl. -luri) sn. 1 🔫 Punctul, semnul pe care-l ochește cineva cînd trage cu arma; a trage la ~, a trage la țintă, la semn: acolo era o mulțime de cătane la pușcate’n țăl (RET.) ¶ 2 F Scop, țintă: Ea pășește cu pas mare cătr’un țel de mult dorit (ALECS.); viața ei avea un țel (D.-ZAMF.) ¶ 3 🔫 = CĂTARE2: scoase o lumînărică de ceară albă, (și) o lipi la buza puștii, deasupra țelului (GN.) [ung., cél, rus. cělj, etc. < germ. Ziel].

ȚEL, țeluri, s. n. 1. Punct, loc la care vrea cineva să ajungă (v. țintă); p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final (v. scop). Spre soare ni-e gîndul și mergem spre el, Lumina ni-e țintă și binele țel. COȘBUC, P. II 103. Singurul țel al vieții mele era să pot și eu adăogi o frunză la coroana strălucită a patriei mele. ALECSANDRI, O. P. 16. Văd că mă depărtez de țelul meu, prefer dar a sfîrși scrisoarea. NEGRUZZI, S. I 262. 2. (Învechit și regional) Punct, semn care se ochește, care trebuie nimerit cînd se trage cu o armă; țintă. ◊ Expr. A trage la țel sau a împușca în țel = a trage la țintă. (Cu pronunțare regională) Acolo era o mulțime de cătane la pușcate-n țăl. RETEGANUL, P. III 18. ♦ Vîrful cătării unei puști. Băgă mîna în torbă, scoase o lumînărică de ceară albă, o lipi la buza puștii, deasupra țelului. GANE, N. III 137. ◊ Loc. adv. În țel sau în țelul puștii = în bătaia puștii. Mai bine le-aș avea [babițele] în țelul puștii. SADOVEANU, O. L. 17. Am pus-o [pușca] la ochi și am așteptat să-mi vie ursul în țel. GANE, N. I 130.

ȚEL ~uri n. 1) Anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată o activitate; scop. 2) pop. Punct în care ochește cineva cu o armă; țintă. /< germ. Ziel, rus. țel’, ung. cel

țel n. Mold. 1. țintă; 2. fig. scop: ea pășește cu pas mare către un țel de mult dorit AL. [Rus, ȚELĬ (din nemț. Ziel)].

țel n., pl. urĭ (rus. cĭelĭ, d. germ. ziel, de unde și ung. cél). Rar. Țintă, punct de ochit. Scop.

țeu sn vz țel

țev sn vz țel

țil² sn vz țel

țir³ sn vz țel

țul² sn vz țel

țuli¹ sn vz țel

❍ȚĂL 👉 ȚEL.

țel s. n., pl. țeluri

țel s. n., pl. țeluri

țel s. n., pl. țeluri

țel

țel, -luri.

țel (-luri), s. n. – 1. Țintă. – 2. Scop, intenție, obiectiv. – 3. Cătare, miră. – Var. țăl. Germ. Ziel, prin intermediul pol. cel (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 432; Berneker 124), mag. cél; mai puțin probabil prin rus. celĭ (Sanzewitsch 211), deoarece rus. provine din pol. (Vasmer, II, 288). – Der. țelui (var. țălui, țeli), vb. (a ochi).

ȚEL s. 1. v. cauză. 2. v. scop. 3. v. țintă. 4. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, țintă, (pop.) noimă. (~ul acestor măsuri a fost acela de a...)

ȚEL s. v. cătare, miră, semn, țintă.

țel s. v. CĂTARE. MIRĂ. SEMN. ȚINTĂ.

ȚEL s. 1. cauză, obiectiv, scop, țintă, (înv.) pricină. (Lupta pentru nobilul ~ al independenței.) 2. finalitate, scop, țintă. (Care este ~ acestei acțiuni?) 3. obiect, obiectiv, scop, țintă, (înv.) pravăț. (~ unei cercetări.) 4. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost acela de a...)

Iustum et tenacem propositi virum... (lat. „Bărbatul – sau omul – drept și hotărît în țelurile sale”) – E începutul Odei III (3-1) de care am mai vorbit – a lui Horațiu (vezi: impavidum ferient ruinae). Dar îl pomenim și aici, fiindcă cel mai adesea îl vom găsi citat numai sub forma aceasta, sau încă și mai frecvent sub forma prescurtată: iustum et tenacem… Și mai avem un motiv: ca să amintim un exemplu istoric. Patriotul olandez din secolul al XVII-lea, Cornelius de Witt, cînd țara sa a fost invadată de trupele franceze ale lui Ludovic al XIV-lea, susținător al casei de Orania, s-a văzut supus la cele mai neomenoase torturi pentru convingerile sale republicane. Suportîndu-le stoic, el recita cu glas tare, în fața călăilor, acest iustum et tenacem propositi al lui Horațiu, care a fost și mai tîrziu reluat, parafrazat, cîntat și citat de nenumărați prozatori și poeți din diverse țări europene. E un omagiu ce se adresează persoanelor neclintite în hotărîrile lor, oamenilor ce întrunesc însușirile de care vorbea marele poet latin. LIT.

țel, s.n. v. țăl („țintă”).