țiuit sn [At: LB / P: ți-u~ / Pl: ~uri / E: țiui] 1-2 (Producere a unui) sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică Si: țiuitură (1-2). 3 (Îe) ~ul urechilor (sau al urechii) Sunet continuu și ascuțit care pare a se auzi în urechi. 4-5 (D. vânt, furtună, ape etc.) (Producere a unui) zgomot ascuțit și puternic. 6-7 (D. unele păsări, animale, insecte) (Emitere a unor) sunete ascuțite, specifice.

ȚIUIT sbst., ȚIUITURĂ (pl. -turi) sf. Faptul de a țiui; rezultatul acestei acțiuni, șuierătură ascuțită și prelungă: țiuitul clopotului vestea că s’au sculat ăi din casă (JIP.); scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui, de sgîrîia și sfredelea auzul (ISP.).

ȚIUIT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit, țiuitură. Auzi, în liniștea care-l înconjura, țiuitul țînțarilor intrați în cameră o dată cu amurgul. GALAN, B. I 65. Ascultînd țiuitul obuzelor, rosti... CAMILAR, N. I 263.

ȚIUIT ~uri n. 1) v. a Țiui. 2) Sunet caracteristic, produs de o ființă care țiuie. [Sil. ți-u-] /v. a țiui

ȚIUITURĂ 👉 ȚIUIT.

țiuit (desp. ți-u-) s. n., pl. țiuituri

țiuit (ți-u-) s. n., pl. țiuituri

țiuit s. n. (sil. ți-u-), pl. țiuituri

ȚIUIT s. v. țiuitură.

ȚIUIT s. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului pe la urechea cuiva.)