ȚOL², țoluri, s. n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos. – Din ngr. tsóli, tsúli.

țol² sn [At: (a. 1509) D. BOGDAN, GL. / V: țoală sf (înv) ciol sn / Pl: (1) ~uri, (11-17) (reg) țoale / E: ngr τσόλι] (Pop) 1 Țesătură groasă de lână, de cânepă etc., folosită la țară ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos Si: cergă (1), lăicer, pocladă. 2 (Îe) ~u pe chioru și ia-ți drumu la Pitești Se spune celor care se apucă de mai multe lucruri, pe care nu le mai termină. 3 (Îe) ~ul pe chiorul și drumul la Chitila Se spune când cineva pleacă foarte repede. 4 (Îe) A bate (pe cineva) ~ A bate (pe cineva) foarte tare. 5 (Îe) A se întinde mai mult decât îi ajunge ~ul A încerca să realizeze ceva peste puterile sale. 6 (Rar; îe) A trage ~ul A-și asigura toate foloasele. 7 (Îs) Obraz ca ~ul Se spune despre un om lipsit de rușine. 8 (Bot; îc) ~ul-lupului Ferigă de câmp (Pteridium aquilinum). 9 (Bot; îae) Tulichină (Daphne mezereum). 10 (Bot; reg; îc) ~ul-broaștei Mătasea-broaștei (Conferva vulgaris). 11 (Mpl) Obiect de îmbrăcăminte pentru om Si: haină, veșmânt. 12 (Spc; mpl) Haină veche, uzată Si: (pop) boarfă² (1), buleandră (1), (reg) țolică (3), țolincă (2), țoloabă (1), țuleandră (3). 13 (Ban) Fustă. 14 (Ban; îf țoală) Rochie. 15-16 (Trs; lpl) (Locul în care se află) obiectele care aparțin unei târle și care se folosesc în timpul iernii. 17 (Ban) Piesă caracteristică portului popular femeiesc, alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară de țesătură ornamentală și care este purtată peste poale, în față sau în față și în spate Si: catrință (1), opreg, zadie.

ȚOL² (pl. țoluri, țoale) sn. 1 Țesătură de pînză groasă sau de lînă ce serveșțe la învelit, de așternut peste ceva; pătură: Cu ~uri rupte, afumate, Căruțele le învelesc (DON.); fiește-care Țigan are șatra lui făcută din mai multe bucăți de ~uri afumate (ALECS.); stăpîne! așterne un ~ aici, în mijlocul ogrăzii (CRG.) ¶ 2 Trans. Maram. Covor ¶ 3 = ȚOALĂ.

ȚOL², țoluri, s. n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos. – Din ngr. tsolí, tsúli.

ȚOL², țoluri, s. n. Țesătură groasă de lînă sau de cînepă, folosită la țară ca pătură, ca velință, ca scoarță de așternut pe jos etc. V. cergă, lăicer. Șiruri de căruțe trase de căluți slabi, acoperite cu coviltire de țoluri mișcau la dealuri. CAMILAR, N. I 9. Pe jos țoluri lucrate din petice în război, iar peste ele o scoarță lungă și îngustă. CAMIL PETRESCU, O. II 93. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri groase și mari de cînepă. HOGAȘ, DR. II 39. Stăpîne, așterne un țol aici, în mijlocul ogrăzii. CREANGĂ, P. 68. ◊ Expr. A bate (pe cineva) țol = a bate foarte tare.

țol s. n. în sint. la țol festiv 1993 (lb. vorbită) (Îmbrăcat) în haine de gală v. xerox (expresia este mai veche)

ȚOL² ~uri n. pop. Obiect confecționat dintr-o țesătură groasă, folosit ca așternut sau covor. ◊ A bate pe cineva ~ a bate pe cineva foarte tare. /<ngr. tsóli

țol n. măsură de 12 linii. [Nemț. ZOLL].

țol n. 1. pânză groasă de învelit mai ales căruțele: ne acoperim în căruță cu un țol CR. n’avem nici hrană nici țol de ’nvelit AL.; 2. haină: sub țoalele cele voinicești ISP. [Gr. mod. TZÚLI, cioltar].

țol n., pl. urĭ și țoale (ngr. tsúli, cĭoltar, d. turc. çul, cul, cĭoltar. D. rom. vine ung. col. V. cĭoltar). Covor țărănesc care se așterne pe pat (lăvicer) orĭ pe pardoseală și servește la’nvălit îld. plapomă ș. a.: mineștergurĭ, lăvicere, țolurĭ (Beld. 501). Fig. Obraz ca țolu, obraz fără rușine. Pl. Haĭne: uniĭ golĭ, alțiĭ în țolurĭ (Beld. 2024). V. țoală.

țoală sf vz țol²

ȚOALĂ (pl. -le) sf. Ⓟ 👕 Haină, îmbrăcăminte: cînd cumperi vreo ~ nouă, să nu o iei de Marți la purtare (GOR.); unele alergară călări... iară altele numai cu cîte o ~ aruncată pe dînsele așa d’a-n fuga (ISP.); trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau niște țoale sfîșiate, părea sdrobit (ODOB.); acum intră într’o sobă în care era un dolap, îl deschide și vede în lăuntru nește țoale tot de aur (CAT.) [comp. ȚOL²].

❍ȚOLIC (pl. -ice) sn. dim. ȚOL², ȚOALĂ: țoalele și ~ele sînt țesute din lînă... și sînt vărgate cu negru, alb... și cu alte culori (PĂC.)

❍ȚOLINCI sbst. pl. dim. ȚOL: m’am ghemuit și eu cum am putut prin ~ (SAD.).

țol² (velință) (pop.) s. n., pl. țoluri

țol² (velință) (pop.) s. n., pl. țoluri

țol (velință) s. n., pl. țoluri/țoale

țol, țoli (măsură) și țoale.

a se pune la marele fix / la patru ace / la țol festiv expr. a se îmbrăca elegant.

la țol festiv expr. elegant.

ȚOL s. v. cergă, cioltar, covor, cuvertură, învelitoare, pătură, scoarță, șabracă, valtrap, velință.

țol s. v. CERGĂ. CIOLTAR. COVOR. CUVERTURĂ. ÎNVELITOARE. PĂTURĂ. SCOARȚĂ. ȘABRACĂ. VALTRAP. VELINȚĂ.

țol, țoluri, s.n. (pop.) Covor decorativ; „pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea, 1906): „Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar, 1980, 85). ■ „Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri. A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș, 1986: 142). ■ (onom.) Țol, Țola, Țolaș, Țolea, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din ngr. tsóli, tsúli (Scriban, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. col (Scriban).

țol, țoluri, s.n. – (pop.) „Pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea, 1906). „Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș, 1986: 142). „Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija” (Bârlea, 1924: 472). „Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar, 1980, 85). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. ♦ (onom.) Țol, Țola, Țolaș, Țolea, nume de familie (37 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din ngr. tsóli, tsúli (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. col (Scriban).

țol, -uri, s.n. – „Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș 1986: 142). „Pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea 1906). „Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija” (Bârlea 1924: 472). „Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar 1980, 85). – Din ngr. tsóli, tsúli (DEX).