ȚÎȘNI, ȚIȘNI (-nesc) vb. intr. 1 A năpădi, a ieși cu putere și cu sgomot de unde se află comprimat, închis (vorb. de lichide, de foc, etc.): de-aici țîșneșc de sub maluri izvoarele care, mai la vale se adună într’o singură albie (VLAH.); apele minerale de iod, de pucioasă țîșnesc ici și colo (IRG.); (lui Setilă) începu a-i țîșni apa pe nări și pe urechi ca pe niște lăptoace de mori (CRG.); lancea... o picat drept în capul celui mai mare... ș’o și început a țîșni sîngele (VAS.); îi țișni sînge din ochi (STAM.); dete una după alta peste munți de cremene din care țișneau flăcări de foc (ISP.) ¶ 2 A sări deodată dintr’un loc și a o lua la fugă: am țîșnit odată cu țărna’n cap și tiva la mama acasă! (CRG.); ...într’o tufă nimerește, Unde-un iepure țîșnește (SEV.); tocmai cînd voi să se scoale și să plece... iată că broasca țișni odată (ISP.) [țîști!].

ȚIȘNI vb. IV v. țîșni.

ȚÎȘNI, țîșnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, aburi) A ieși cu presiune printr-o crăpătură sau printr-o deschizătură. V. răbufni. Sîngele țîșnea și gîlgîia pe prag. DUMITRIU, N. 63. Laptele bogat țîșnește din ugerele grase. SADOVEANU, O. I 50. Unde intră sonda, țîșnește ca berea de la butoiul cu presiune. C. PETRESCU, A. 548. ◊ (În contexte figurate) În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țîșnesc izvoarele sîngeroase ale amurgului de flăcări. SADOVEANU, O. III 686. ◊ Fig. Toată patima care mocnea de zile îndelungi... țîșnea prin luminile ochilor lui Ion. DUMITRIU, N. 191. ♦ A sări, a împroșca. Băltoacele țîșneau în pînze galbene de apă sclipitoare. DUMITRIU, N. 31. Călcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în gîrlele de unde țîșneau proaște de apă lutoasă. C. PETRESCU, A. R. 49. 2. A ieși, a sări pe neașteptate de undeva; a intra brusc undeva, a da buzna, a irupe. Flăcăul cel voinic țîșni pe ușă în urma controlorului, cu pumnii încleștați. DUMITRIU, N. 7. Ușa trosni, sări din clampă, și în birou țîșni un omuleț. GALAN, B. I 6. Iepurele țîșnește toamna dintre ierburi uscate. STANCU, D. 430. Husarii țîșnesc îngroziți de după garduri. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. ♦ A porni brusc, a se repezi, a se năpusti. Ridicîndu-se... în două picioare, calul vru să țîșnească înainte. PREDA, Î. 139. Ca un șarpe, Mură a țîșnit în pieptul Saftei. GALACTION, O. I 73. Șalupa țîșni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110. 3. A se ivi deodată, a izbucni cu putere. Muguri noi țîșnesc din putregai, Înfrunzește și-nflorește țara. BENIUC, V. 80. Undeva, la spatele lor, după hornuri, țîșni lumina unei lanterne. CAMILAR, N. I 76. Din pămîntul rădăcinii, țîșniseră îndrăzneț cîteva vlăstare crude. C. PETRESCU, S. 14. Luminile țîșniră brusc în sala încinsă de căldură. REBREANU, R. I 201. ◊ Fig. Din clopotul fierbinte al vieței celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Din toate, așa cum le primea, țîșnea o bucurie ciudată, nouă. PREDA, Î. 69. ♦ (Despre sunete, zgomote) A domina. De afară se auzeau strigăte ce țîșneau deasupra murmurului mulțimii. DUMITRIU, N. 71. – Variantă: țișni (CREANGĂ, A. 6) vb. IV.

ȚIȘNI vb. IV. v. țîșni.

țișnì v. 1. a ieși cu putere și iuțeală vorbind de lichide, lumină, foc; 2. a izbucni: am țișnit odată cu țărna în cap CR. [Onomatopee: țiș! exprimând izbucnirea sgomotoasă mai ales a apelor curgătoare].