SCÂNTEIOARĂ, scânteioare, s. f. 1. Diminutiv al lui scânteie; scânteiuță (I). 2. (Bot.) Scânteiuță (II 1). [Pr.: -te-ioa-] – Scânteie + suf. -ioară.

scânteioară s. f., g.-d. art. scânteioarei; pl. scânteioare

ANAGALLIS L. SCÎNTEUȚĂ, fam. Primulaceae. Gen originar de pe tot globul, pînă la 24 specii, erbacee, anuale, bienale sau perene, în formă de tufă, tulpină frunzoasă, frunze nedivizate. Flori (caliciul crestat pînă la bază, cu 5 sepale înguste, corolă rotată, scurtă, tubul aproape lipsește, 5 stamine libere) albe, roșietice, albastre, pedunculate, în axa frunzei, uneori în ciorchine rar. Fruct, capsulă cu numeroase semințe.

SCÂNTEIOARĂ s. 1. v. scânteiuță. 2. (BOT.; Anagallis arvensis) scânteiuță, (reg.) aurică, focșor, gonitoare, intiță, minteuță, ochișor, plescaiță, răcovină, roșuță, scânteie, sclipeț, văcariță, buruiana-bureților, soponelul-calului. 3. (BOT.; Commelina communis) (reg.) atârnătoare, ghețișoară, cheița-raiului.

SCÂNTEIOARĂ s. v. bănuț, părăluță.