ABA¹ interj. (Înv.) (În propoziții interogative) Cuvânt care exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva când i se vorbește. – Onomatopee.

aba¹ i [At: HEM 59 / V: (reg) haba / E: ns cf aba^1[1]] 1-2 (Înv) Exprimă mirarea și îndoiala.

aba¹ interj. (înv.; în prop. interog.) Exclamație care exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva. Aba, Dragomire, cînd pleci tu? (CAR.). • /form. expr.

ABA!² interj. Precede în genere o întrebare și exprimă mirarea, îndoiala: aba! moșule, încotro? (DLVR.); aba! Dragomire maică, lumea se prăpădește de frig, și tu stai și cînți din fluier! (VLAH.).

ABA¹ interj. (Înv.) (În propoziții interogative) exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva când i se vorbește.

ABA¹ interj. (Familiar, învechit) Exclamație întrebuințată mai ales în propoziții interogative și în asociație cu un vocativ, servind: a) pentru a exprima mirare. Aba, mă! cînd ai venit? La HEM; b) pentru a atrage atenția cuiva cînd îi adresăm vorba. Aba, Dragomire, cînd pleci tu? CARAGIALE, O. I 255.

ABA¹ interj. (Înv.) Exclamație care exprimă (în propoziții interogative) mirarea sau cu care se atrage atenția cuiva cînd i se vorbește.

abà! int. exprimând mirare și îndoeală totdeodată: aba, Dragomire, când pleci tu? CAR. [V. ba].

haba³ i vz aba¹

aba¹ (înv.) interj.

aba¹ (înv.) interj.

aba interj.

aba interj. – Exprimă o întrebare nuanțată de îndoială sau mirare. Alteori introduce pur și simplu întrebarea. Creație expresivă.