habitudine sf [At: MDENC / Pl: ~i / E: fr habitude, lat habitudo, -inis] (Liv) 1 Obișnuință. 2 Obicei. 3 Deprindere.

HABITUDINE s.f. Obicei, obișnuință, deprindere. [Cf. lat. habitudo, fr. habitude].

HABITUDINE s. f. obișnuință; deprindere, obicei. ◊ mod de comportament, istoricește constituit, al indivizilor aparținând aceluiași grup. (< fr. habitude, lat. habitudo)

HABITUDINE ~i f. livr. Însușire dobândită cu timpul prin practică și devenită trăsătură caracteristică; obicei; obișnuință; deprindere. /<lat. habitudo, ~inis, fr. habitude

*habitúdine, V. abitudine.

abitúdine s.f. v. habitudine.

*abitúdine f. (lat. habitúdo, -údinis. V. abitual). Obiceĭ, obișnuință, deprindere.

habitudine (livr.) s. f., g.-d. art. habitudinii; pl. habitudini

habitudine (livr.) s. f., g.-d. art. habitudinii; pl. habitudini

habitudine s. f., g.-d. art. habitudinii; pl. habitudini

HABITÚDINE (< fr., lat.) s. f. 1. (SOCIOL.) Mod de comportament al indivizilor ce aparțin aceluiași grup, format în procesul de socializare, reprezentând un act standardizat și reprodus ca atare timp îndelungat, nu prin constrângere, ci în virtutea normelor morale acceptate; obicei, obișnuință. ◊ H. mentală = acțiune sau grup de acțiuni ori operații mentale, automatizate prin repetare, care facilitează realizarea unor performanțe intelectuale. 2. (FILOZ.) Mod de a fi general și permanent, stare a unei existențe considerată în ansamblul ei; p. restr. stare rezultată în urma unei schimbări, ca efect al adaptării.

HABITUDINE s. v. deprindere, obicei, obișnuință.