afirmație sf [At: CĂLINESCU, E. O. I, 93 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr affirmation, lat affirmatio] 1-9 Afirmare (1-9). 10 (Lpl) Cuvinte care exprimă o afirmare.

AFIRMAȚIE, afirmații, s. f. Susținere (justă sau nu) exprimată cu tărie. Esteții formaliști americani afirmă că adevăratele opere de artă nu au și nu trebuie să aibă nici un conținut. Cu asemenea afirmații ei caută să ascundă, să camufleze caracterul extrem de reacționar al «operelor» de artă create de ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 6/2. ◊ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Pronunțat: -ți-e.

AFIRMAȚIE, afirmații, s. f. Susținere a unei păreri (exprimată cu tărie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Fr. affirmation (lat. lit. affirmatio, -onis).

AFIRMAȚIE s.f. Declarație prin care se spune sau se susține că ceva este adevărat; vorbire prin care se spune, se afirmă ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprimă o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmațiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].

AFIRMAȚIE s. f. 1. enunț prin care se afirmă ceva. 2. (log.) judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat. (< fr. affirmation, lat. affirmatio)

AFIRMAȚIE ~i f. 1) Declarație prin care se spune sau se susține ceva. 2) la pl. Spusele cuiva (care exprimă un adevăr). [G.-D. afirmației; Sil. -ți-e] /<fr. affirmation, lat. affirmatio,~onis

afirmațiune sf vz afirmație

*AFIRMARE, *AFIRMAȚIUNE, *AFIRMAȚIE sf. 1 Faptul de a afirma, încredințare ¶ 2 Spusă: mă îndoesc de afirmațiunile lui [fr. < lat.].

AFIRMAȚIUNE s.f. v. afirmație.

afirmați(un)e f. asigurare, întărire.

*afirmațiune f. (lat. affirmátio, -ónis). Acțiunea de a afirma. – Și -áție și -áre.

afirmație (desp. -ți-e) s. f., art. afirmația (desp. -ți-a), g.-d. art. afirmației; pl. afirmații, art. afirmațiile (desp. -ți-i-)

afirmație (-ți-e) s. f., art. afirmația (-ți-a), g.-d. art. afirmației; pl. afirmații, art. afirmațiile (-ți-i-)

afirmație s. f. (sil. -ți-e), art. afirmația (sil. -ți-a), g.-d. art. afirmației; pl. afirmații, art. afirmațiile (sil. -ți-i-)

afirmație

AFIRMAȚIE Termen sinonim, în lingvistica descriptiv-tradițională, cu propoziție enunțiativă* afirmativă, în opoziție cu negația*. Afirmația poate fi sigură, în propoziții construite cu indicativul* (Știe ce vrea; A fost aici; Va veni și mâine) sau cu optativul* (Ar pleca și mâine) și nesigură, în propoziții enunțiative dubitative* construite cu prezumtivul* (Va fi având el grijă) sau cu alte moduri și timpuri cu valoare de prezumtiv (Să fi fost acum vreo zece ani; Așa o fi). Atât afirmația sigură, cât și afirmația nesigură au câte o variantă intensivă sau emfatică*, marcată prin prezența unor adverbe de întărire în enunț; în afirmațiile sigure intensive apar adverbe/locuțiuni adverbiale de afirmație (Da, știe ce vrea; Precis a fost aici; Va veni de bună seamă și mâine; Categoric, ar pleca și mâine), iar în afirmațiile nesigure intensive apar adverbe de probabilitate (Va fi având poate el grijă; Probabil să fi fost acum vreo zece ani; Așa o fi pesemne). • Adverbe și locuțiuni adverbiale de ~ Subclasă a adverbelor și a locuțiunilor adverbiale de mod* care, atașate propoziției, dau acesteia valoarea unei afirmații sigure sau care pot apărea singure, ca răspuns la întrebări, funcționând ca pro-fraze* (adverbele: da, ba da, desigur, evident, firește, categoric, bineînțeles etc.; locuțiunile adverbiale: într-adevăr, cu siguranță, de bună seamă, fără îndoială etc.). Vezi INTEROGAȚIE; NEGAȚIE. M.R.

AFIRMAȚIE s. f. (cf. fr. affirmation, lat. affirmatio): vorbire prin care se afirmă ceva; formulare cu caracter afirmativ, ca în „Cultivarea limbii române este o acțiune istorică permanentă, colectivă și patriotică” (Dimitrie Macrea); „Am auzit vorbind hărțile istorice” (Adrian Păunescu).

AFIRMAȚIE s. cuvânt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)

AFIRMAȚIE s. cuvînt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)

AFIRMAȚIE. Subst. Afirmație, afirmare, declarație, declarare, spunere (rar), aserțiune (filoz.), susținere. Aprobare, încuviințare; acord, acceptare, accept, consimțămînt, consimțire, asentiment. Recunoaștere, mărturisire, mărturie, depoziție. Confirmare, reafirmare, încredințare, probare; adeverire, atestare; demonstrare, demonstrație, întărire, argumentare, argumentație. Teză; propoziție (log., mat.); teoremă. Adj. Afirmativ, declarativ, asertoric (filoz.), aprobativ, aprobator. Recunoscut, declarat. Probant (rar), probator, probatoriu, aprobator; adeveritor, confirmativ. Vb. A afirma, a susține (fig.), a declara. A aproba, a încuviința, a fi de acord, a accepta, a admite, a consimți, a-și da consimțămîntul, a-și da asentimentul. A recunoaște, a mărturisi. A atesta, a adeveri, a certifica, a confirma, a reafirma, a încredința, a demonstra, a proba, a face dovada, a întări, a argumenta. A relata, a spune, a susține. Adv. Da, de acord, bineînțeles, certamente, desigur, mai așa (pop. și fam.), sigur, negreșit, nu-i vorbă, nici vorbă, neîndoios, fără îndoială, (da) cum (să, de) nu, apoi cum, păi cum (pop.), de bună seamă, (în mod) cert, cu certitudine, cu siguranță, firește; pe cuvîntul meu (tău), pe onoarea mea. V. adevăr, aforism, certitudine, consimțămînt.

Afirmație ≠ negație