aho i [At: HEM 546 / V: haho, (Trs) ho^[1] / E: fo] 1-4 Cuvânt care exprimă ordinul de a încetini (sau de a se opri) mersul boilor (sau al unui om).

AHO! interj. 1 Strigătul prin care se îndeamnă boii înjugați la plug sau la car ca să-și încetinească mersul sau să se oprească în loc: aho! car nebun, aho! car nebun, aho! cînd te-oiu încărca cu saci de la moară, atunci să mergi așa! (CRG.). ¶ 2 pr. ext. Strigătul prin care căutăm a opri pe cineva de a face sau spune ceva: aho! aho! destul, că putina-i plină cu vîrf și nu mai încape nimic în ea (SB.).

AHO interj. Strigăt cu care țăranul caută să încetinească sau să oprească mersul boilor (înjugați la car sau la plug) sau, p. ext., mersul carului. Apoi își ia și el carul și pornește tot la vale... Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară... atunci să mergi așa! CREANGĂ, P. 41. ◊ Fig. Atunci au sărit... drept în picioare și... i-au zis: Aho, aho! Destul, destul! SBIERA, P. 146. (în «Plugușorul») Aho, aho, copii argați, Stați puțin și nu mînați! ALECSANDRI, P. P. 387.

AHO interj. Strigăt cu care se încetinește sau se oprește mersul boilor (înjugați).

AHO interj. 1) (se folosește pentru a opri din mers boii înjugați). 2) (se folosește la începutul urăturii plugușorului). 3) reg. (se folosește pentru a opri pe cineva să facă ceva). /Onomat.

ahò! int. strigătul țăranului spre a-și opri boii.

ahó interj. de oprit boiĭ.

haho i vz aho

aho interj.