alac¹ sm^[1] [At: DOSOFTEI, ap. HEM 664 / Pl: ~ace / E: nct cf mg alakar] 1 (Bot) Specie de grâu foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeț, care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta). 2 Orz de toamnă. 3 (Lpl) Spice de alac¹ (1).

ALAC (pl. -ce) sn. 🌿 1 Varietate de grîu, cu spicul lung și rar, care poate fi cu mustăți sau fără mustăți; bobul e îmbrăcat cu o coajă groasă și aspră, obtuză și prevăzută cu un mic dinte la vîrf; din alac se face făină, precum și o scrobeală aproape tot așa de frumoasă ca și cea de orez (Triticum spelta) (🖼 50): Frunză verde trei ~e, Fă-mă Doamne, ce mi-i face (IK.-BRS.) ¶ 2 Mold. = ORZOAICĂ: orzul ce se seamănă de cu toamnă se numește în Moldova-de-Jos ~ (ION.) ¶ 3 Trans. ~ ROȘU = TENCHIU.

ALAC, (2) alace, s. n. 1. Specie de grîu mai rezistentă, dar mai puțin productivă, care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta). 2. Spic (sau fir) de alac (1), Foaie verde trei alace, Fă-mă, doamne, ce mi-i face! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143.

ALAC, (2) alace, s. n. 1. Specie de grîu rezistentă care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta). 2. Spic sau fir de alac (1). – Comp. magh. alakor.

ALAC ~ce n. Specie de grâu care se cultivă în regiunile de munte. /cf. ung. alakor

alac n. 1. specie de grâu cu grăuntele mai mic și mai închis decât cel obișnuit, secară albă (Triticum spelta); 2. Mold. un fel de orz de toamnă în trei muchi; 3. Tr. de coloarea bălaie a alacului: boi alaci... [Cf. lat. ALICA].

alác m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă, iar în P. P. și e (rudă cu sp. álaga, un fel de grîŭ, și cu lat. álica, alac. Ung. alakor vine d. rom.). Un fel de grîŭ mic roșiatic cu înveliș ca orzu (triticum spelta). Un fel de orz fără țepĭ cu boabele așezate în treĭ rîndurĭ duple (Se numește și caplagea). Alacu (triticum spelta) e una din cerealele cele maĭ vechĭ. Era cultivat în Egipt, în Grecia și în imperiu roman. E maĭ puțin productiv decît alte felurĭ de grîŭ, dar e mai rezistent contra diverșilor parazițĭ și e mai rustic, din care cauză se cultivă de ordinar în regiunile muntoase. Există maĭ multe varietățĭ. Făina de alac e de un alb frumos.

alac s. n., (spice) pl. alace

alac s. n., (spice) pl. alace

alac s. n., (spice) pl. alace

alac, s. m. – Specie de grîu foarte rezistentă. Origine obscură. Pare a proveni indirect din lat. alica, prin intermediul unei forme asemănătoare celei care a dat álaga în sp. (lat. *alaca, cf. Corominas, I, 75), însă der. este dificilă. În general se admite că etimonul pentru rom. este mag. alakor (Cihac, II, 475; Densusianu, Rom., XXXIII, 273; REW 337; Pascu, R. crit., VII, 66; Gáldi, Dict., 170); dar în mag. este cuv. străin (Drăganu, Dacor., VII, 201), probabil rom. (Edelspacher 8). Și mai îndoielnică este legătura cu alb. akuë (Hasdeu 667). Philippide, II, 696, sugerează alb. lakër „verdeață”, din gr. λάϰανον.

ALAC s. (BOT.; Triticum monococcum) (reg.) tenchi, secară-albă.

ALAC s. (BOT.; Triticum monococcum) (reg.) tenchi, secară-albă.

ALAC s. m. (Mold.) Plantă ierboasă din familia gramineelor. La căpătîiul lui, adzîmă de alac și cană cu apă. DOSOFTEI, PARIMIAR. Iară cînd este lună noao să să samine carele fac rod deasupra pâmîntului, cum este grîu, ovăsu, orzu, alacu, bobu, mazire și altile. CAL. 1762, 133^r. Etimologie necunoscută. Cf. magh. alakor.

alac, s.n. Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (Triticum monococcum): „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop, 1978: 214); „Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria, 2003). ■ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia; Alacu, deal în Moisei; Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. – Din magh. alakor (Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, după DER); pentru anumite toponime, Loșonți (2006: 25) propune: din prep. a + lac; cuv. autohton (Hasdeu, Philippide); „credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat” (Vișovan, 2005).

alac, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase. Cereală asemănătoare grâului (D. Pop, 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan, 2002). „Un fel de grâu mic, roșiatic, cu înveliș ca orzu (...). Alacu e una din cerealele cele mai vechi. Era cultivat în Egipt, în Grecia și în Imperiul roman. E mai puțin productiv decât alte feluri de grâu, dar e mai rezistent contra diverșilor paraziți și e mai rustic, din care cauză se cultivă în regiunile muntoase” (Scriban, 1939). „Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria, 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop, 1978: 214). ♦ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan, 2002); Alacu, deal în Moisei (Coman, 2004); Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, cf. DER); Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide). „Credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat” (Vișovan, 2005).

alac, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (DER, DLMR, DEX). Cereală asemănătoare grâului (D. Pop 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan 2002): „Alacu-i un fel de grâu, cu stic lat. Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop 1978: 214). ■ (Top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan 2002). Alacu, deal în Moisei (Coman 2004). Alac, top. în Oarța de Jos. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).