albastru, ~ă [At: (a. 1588), CUV. D. BĂTR. I, 199 / Pl: ~aștri, -re / E: ml *albaster, -tra, -trum] 1 a Care are culoarea cerului senin. 2 a A cincea culoare din spectrul solar Cf azuriu, sineliu. 3 a (Îe) Cu sânge ~ De neam nobil. 4 a (D. cer, zare etc.) Senin. 5 a (Îvp) Cu luciu albăstrui. 6 a (Fig) Trist. 7 a Sumbru. 8 a (Îs) Inimă ~ ă Suflet trist. 9 a (Pex; îas) Jale. 10 a (Îs) Cântece de inimă ~ă Cântece melancolice de dragoste. 11-12 a, av (Fam) Nefavorabil. 13 sn Culoarea albastră Si: albăstreală, albăstrime 14 sf (Bot; reg; lpl) Albăstrițe (Centaurea cyanus) 15 sf (Fig; iuz; lpl) Haine orășenești Si: (iuz) albăstrân. 16 a (Fam; îe) E (cam) ~ Situația e cam dificilă. 17 sn (Îs) ~ de metilen Colorant albastru întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. 18 sn (Îs) ~ de Prusia (sau de Berlin) Ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1).

albastru a. 1. de fața cerului senin; 2. fig. trist, melancolic (v. inimă); 3. imaginar: vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM. (cf. fr. contes bleus). [Formațiune românească din alb cu ajutorul sufixului astru, lit. care bate în alb, în opozițiune cu vânăt]. ║ f. pl. albastre, haine de această coloare, îmbrăcăminte burgheză sau nobilă. ║ n. 1. coloarea albastră: albastrul cerului, mării; 2. substanță astfel colorată: albastru de Prusia.