mirositură sf [At: BIBLIA (1688), 309¹/21 / V: am~ / Pl: ~ri / E: miros + -itură] (Înv; mpl) Mirodenie (1).

amirositură sf vz mirositură

MIROSITURĂ s. v. aromat, condiment, ingredient, mirodenie.

mirositură s.f. (ind. alim.; înv.) v. Aromat¹. Condiment. Ingredient. Mirodenie.

mirositură s. v. AROMAT. CONDIMENT. INGREDIENT. MIRODENIE.

MIROSITURĂ s. f. (Învechit, mai ales la p.) Mirodenie (I 1); parfum. Scot bărdanul și-l spală cu vin roșiu și apoi cu mirosituri pisate îl presură. HERODOT (1645), 116, cf. 106. Și iată eu, fiul lui, zidesc casă numelui D[o]mnului mieu să o sf[i]nțesc pre dînsa lui, ca să tămîiaze denaintea lui tămîie de mirosituri. BIBLIA (1688), 309¹/21. Cu mirositurile și cu săpunurile muierilor, ib. 356²/36, cf. BUDAI-DELEANU LEX., LB. - Pl. : mirosituri. – Și: amirositúră s. f. LB. – Miros + suf. -itură.