ardău¹ sm [At: ȘEZ. II, 22 / Pl: ~ăi / E: pbl mg erdélyi] (Buc; Mol) Ardelean.

ardău² sm [At: CV, 1951, nr. 6, 28 / Pl: ~ăi / E: nct] (Reg) Pădurar.

ARDĂU s. v. ardelean, transilvănean.

ardău s. v. ARDELEAN. TRANSILVĂNEAN.

ardău, ardăi, s.m. (reg.; înv.) 1. Pădurar; paznic de pădure: „Că pădurile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi...” (Memoria, 2001: 107). 2. Paznic de câmp, gornic; boctăr, iagăr, vătav de țarină. – Et. nec. (MDA); din magh. erdö „pădure”.

ardău, ardăi, s.m. – (reg.; înv.) 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel, 1979; Memoria, 2004): „Că pădurile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi...” (Memoria, 2001: 107; Nănești). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de țarină (ALRRM, 1971: 421). – Et. nec. (MDA).

ardău, -ăi, s.m. – (înv.). 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel 1979; Memoria 2004): „Că pădurile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi...” (Memoria 2001: 107; Nănești). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de țarină (ALR 1971: 421). – Din i.-e. *ard- „deal, înălțime”, de unde ardel, ardeal „munte împădurit; pădure”.