BĂLĂLĂU adj. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

bălălău¹ sm [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~lăie / E: nct] (Reg) Mâncare făcută din mămăligă, unt și brânză.

bălălău², ~aie [At: CREANGĂ, P. 322 / Pl: ~ăi, ~laie / E: bălălăi + -ău] (Reg) 1-3 a Bălăbănit² (1-3). 4-5 smf Prostănac care umblă cu mâinile bălăbănind. 6 sn Variantă a jocului bâza.

BĂLĂLĂU¹ I. adj. și sm. 1 Care bălălăește, care umblă legănîndu-și corpul, sau numai capul, mîinile, într’o parte și într’alta ¶ 2 pr. ext. Care-și pierde timpul cu nimicuri, pierde-vară (L.M.). II. adv. Bălălăind, legănîndu-se într’o parte și într’alta: Ivan atunci se ’ntoarse iar cu fața în jos, cu capul ~ într’o parte (CRG.).

❍BĂLĂLĂU² sbst. Trans. 🍽 Mîncare făcută cu mămăligă, unt și brînză.

BĂLĂLĂU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

bălălău n. și a. 1. bănănăitul clopotelor; 2. șovăind: cu capul bălălău într’o parte CR.

bălălău (reg.) adj. m., s. m. (om ~, bălălăul)

!bălălău (reg.) adj. m., s. m.

bălălău, bălălăi s. m. (deț.) persoană cu dereglări psihice; țicnit, smintit

bălălău, s.m. v. bălău².