caia sf [At: POLIZU / Pl: ~iele / E: tc cayar] (Pop) Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale Si: (dep) câi³ (3).

CAIA (pl. -iele) sf. 1 Cuiu de potcoavă: cu potcoave de argint... Cu caiele de oțel GR. -N. ¶ 2 Cuiu la potcoava cizmei.

CAIA, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9.

CAIA, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”.

CAIA caiele f. Cui cu ajutorul căruia se prinde potcoava de copita calului sau a altor animale de tracțiune. [Sil. ca-ia] /<turc. kayar

caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută].

caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă.

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele, art. caielele

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele, art. caielele

caia, pl. caiele

caia (caiele), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella).