❍CĂPĂU sm. Olten. Mold. Tr.-Carp. 🐒 = COPOIU: nimeriră pe-acolo nescai vînători cu căpăi și cu ogari RET. [ung. kopó].

capăŭ, V. copoŭ.

căpău (reg.) s. m., art. căpăul; pl. căpăi, art. căpăii

căpău (reg.) s. m., art. căpăul; pl. căpăi, art. căpăii

căpău s. m., art. căpăul; pl. căpăi, art. căpăii

căpău, s.m. v. capău („copoi”).

căpău, s.n. – v. capău („copoi”).

căpău, s.m. – v. capău.

căpău, s.n. – v. capău.

capău, căpăi, (căpău), s.m. (reg.) Câine de vânătoare, copoi: „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea, 1924, II: 162). ■ (onom.) Căpăi, poreclă pentru locuitorii din Libotin. – Var. a lui copoi (Scriban, DEX, MDA).

capău, căpăi, (căpău), s.n. – (reg.) Câine de vânătoare, copoi (ALR, 1961: 663): „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea, 1924, II: 162); „Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor” (Bilțiu, 1999: 301). ♦ (onom.) Căpăi, poreclă pentru locuitorii din Libotin. – Var. a lui copoi (< magh. kopó „copoi”) (Scriban, DEX, MDA).

capău, căpăi, (căpău), s.n. – Câine de vânătoare, copoi (ALR 1961: 663): „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea 1924 II: 162); „Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor” (Bilțiu 1999: 301). – Din magh. kopó „copoi”, germ. Kapaun „clapon”.