cealma sf [At: LET. II, 174/20 / V: cealmă, cel~, celmea, ciul~ sm / Pl: ~le și ~mele / E: tc çalma] 1 Turban. 2 Legătură împletită purtată de turci pe cap Si: cauc, saric, durman. 3 (Ban) Conci purtat de femeile măritate.

CEALMA (pl. -male) sf. Turban (🖼 1015, 1016): purtînd pe cap o ~ mare ca o semilună în vîrf (ALECS.) [tc.].

CEALMA, cealmale, s. f. (Învechit) Turban, Un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cealma. D. ZAMFIRESCU, R. 271. Mai departe se ridică o cafinea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu barbe lungi, de capete cu cealmale. ALECSANDRI, C. 104. Capetele Cu cealmale, Trupurile Cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 548.

CEALMA, cealmale, s. f. (Înv. și arh.) Turban. – Tc. çalma.

CEALMA ~le f. (în unele țări orientale) Acoperământ pentru cap format dintr-o fâșie de stofă care se înfășoară în jurul capului. /<turc. çalma

cealmà f. turban ordinar: cadiul se îngălbenia, cealmaua pe ochi punea POP. [Turc. ČALMA].

cealmá f. (turc. čalmá). Turban, fîșie de pînză înfășurată în prejuru capuluĭ, cum obișnuĭesc să poarte orientaliĭ.

cealmă sf vz cealma

celma sf vz cealma

celmea sf vz cealma

ciulma sf vz cealma

cealma (înv., reg.) s. f., art. cealmaua, g.-d. art. cealmalei; pl. cealmale

cealma (înv.) s. f., art. cealmaua, g.-d. art. cealmalei; pl. cealmale, art. cealmalele

cealma s. f., art. cealmaua, g.-d. art. cealmalei; pl. cealmale

cealma (cealmale), s. f. – 1. Turban. – 2. (Banat) Coc. – Mr. cialmă, megl. čalmă. Tc. çalma (Șeineanu, II, 120; Lokotsch 388). cf. sl. čalma „pălărie”.

CEALMA s. v. turban.

cealma s. v. TURBAN.