CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Persoană aparținând unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

cetățean, ~ă [At: COD. VOR. 36/6 / V: (reg) ~țan / Pl: ~eni, ~ene, (înv) ~țeani, ~țeane / E: cetate + -ean] 1 sm Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit. 2 a De cetățeni (1). 3 smf Locuitor de la oraș Vz burghez, orășan, pârgar, (înv) târgoveț. 4 smf (Pex) Locuitor. 5-6 a Din cetate (sau de la oraș) Si: cetățenesc. 7 smf (Pex) Locuitor (al unui stat) cu drepturi civile și politice. 8 sm (Fam) Apelativ cu sensul de „domn”.

CETĂȚEAN sm., CETĂȚEANCĂ (pl. -ence) sf. 1 ‡ Orășan, persoană care locuește într’un oraș, într’o cetate ¶ 2 ⏲ Persoană care se bucură de toate drepturile civile și politice ale unei țări.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. ♦ (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Din cetate + suf. -ean.

CETĂȚEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. 1) Persoană care face parte din populația stabilă a unui stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege. ~ cu drepturi egale. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară distinctă față de alte persoane; individ; ins. /cetate + suf. ~ean

cetățeană s. f., g.-d. art. cetățenei; pl. cetățene

cetățeană s. f., g.-d. art. cetățenei; pl. cetățene

cetățeană s. f., g.-d. art. cetățenei; pl. cetățene

cetățeană (nu: cetățeancă)

DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI ALE CETĂȚEANULUI, document programatic al Revoluției Franceze, adoptat la 26 aug. 1789, de către Adunarea Constituantă. A influențat toate instituțiile politico-juridice europene de-a lungul timpului.

CETĂȚEANĂ s. cetățeancă.

CETĂȚEAN s. v. orășean, târgoveț.

CETĂȚEAN s. (JUR.) supus. (~ al unui stat.)

cetățean s. v. ORĂȘEAN. TÎRGOVEȚ.