CĂUTĂTOR, CĂTĂTOR I. adj. verb. CĂ(U)TA. Care caută. II. sm. Cel ce caută: ~ de lucru; ~ la stele. III. CĂUTĂTOARE, COTĂTOARE sf. Trans. Oglindă: din zori de zi... nu s’a mai mișcat de la căutătoare (SLV.).

cotătoáre, cotători, s.f. (reg.) 1. Oglindă: „Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât” (Calendar, 1980: 37); „La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete” (Idem, p. 91). 2. Femeie specializată în a ghici viitorul și a alunga, prin vrăji, spiritele rele; vrăjitoare. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din cota „a se privi (în oglindă)” + suf. -toare.

cotătoare, cotători, s.f. – (reg.) Oglindă: „La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete” (Calendar, 1980: 91); „Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât” (Calendar, 1980: 37). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din cota „a se privi (în oglindă)” + suf. -toare.

cotătoare, -i, s.f. – Oglindă: „La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete” (Calendar 1980: 91); „Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât” (Calendar 1980: 37). – Din cota „a se privi (în oglindă)” + -toare.