CÂNTĂREȚ, -EAȚĂ, cântăreți, -e, s. m. și f. 1. Persoană care cântă; spec. care are profesiunea de a cânta. ♦ Persoană care execută cântările și citirile în serviciile religioase. 2. Poet (care laudă în versurile sale pe cineva sau ceva). – Cânta + suf. -ăreț.

cântăreț, ~eață [At: BIBLIA (1688), 236 / Pl: ~i, ~e / E: cânta + -ăreț] 1-2 a Cântător (1-2). 3 Persoană care cântă (bine) cu vocea Si: cântător (3). 4 smf (Prc) Artist care are profesiunea de a cânta cu vocea Si: cântător (4). 5 smf Poet laudativ Si: cântător (5).

CÂNTĂREȚ, -EAȚĂ, cântăreți, -e, s. m. și f. 1. Persoană care cântă cu vocea; artist care are profesiunea de a cânta cu vocea. ♦ Persoană care execută cântările și citirile în serviciile religioase. 2. Poet (care laudă în versurile sale pe cineva sau ceva). – Cânta + suf. -ăreț.

CÎNTĂREȚ, -EAȚĂ, cîntăreți, -ețe, s. m. și f. 1. Persoană care cîntă din gură (sau, rar, dintr-un instrument muzical); artist care are această profesiune, Cîntăreț de operă. ▭ Leon... neîntrecutul cîntăreț din fluier – căzuse în cele dintîi zile ale războiului. CAMILAR, N. II 25. Cucoana Sanda și nevasta cîntărețului ajutau Agatei. ARDELEANU, D. 205. ◊ Fig. (Despre păsări) Cîntăreața dulce-n grai, Cea numită «perla Cîntăreților din mai», Dulce va doini din nai. COȘBUC, P. I 301. Bate vîntul frunza-n dungă, Cîntăreții mi-i alungă. EMINESCU, O. I 214. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună Ca s-asculte-o cîntăreață revenită-n primăvară. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ (Adjectival) Își începeau viersul, încă sfios, niște păsărele cîntărețe. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/5. O cîntăreață privighitoare, De mică prinsă, sta la-nchisoare, ALEXANDRESCU, M. 343. Poet. Cîte puțin, cîntăreții au băgat de seamă că nu-i ascultă nimeni și au început să amuțească. Numai Alecsandri a urmat a crea cînd nu-l mai ascultau. GHEREA, ST. CR. III 24. Divinul cîntăreț al Divinei Comedii. ODOBESCU, S. III 34.

CÂNTĂREȚ ~eață (~eți, ~ețe) m. și f. 1) Persoană care are darul de a cânta; artist care cântă din gură. ~ de operă. 2) Persoană care cântă viața în versuri; poet. 3) (în biserică) Slujitor care citește sau cântă anumite pasaje în timpul serviciului divin; dascăl; psalt. /a cânta + suf. ~ăreț

cîntăréț, -eáță s., pl. f. ețe. Care știe să cînte din gură. Care are profesiunea de a cînta din gură. Dascal, acela care cîntă la strană în biserică. Fig. Poet, rapsod, bard. – Fem. și cantatrice.

cântăreață s. f., g.-d. art. cântăreței; pl. cântărețe

cântăreață s. f., g.-d. art. cântăreței; pl. cântărețe

cântăreață s. f., g.-d. art. cântăreței; pl. cântărețe

cântăreț 1. Solist* sau corist de operă, operetă, filarmonică etc. 2. Absolvent (sau nu) al unei școli de cântăreți bisericești, care susține cântarea de strană*, singur sau ajutat de alți practicanți sau cântăreți benevoli. Fiecare bis. ort. are, pe lângă preot, și un c. Sin.: cantor*; dascăl*; pălimar; țârcovnic. V. psalt; protopsalt; domestic.

cântăreț, -eață, cântăreți, -e s. m., s. f. 1. trădător, vânzător. 2. informator.

CÂNTĂREȚ s. 1. (pop. și fam.) gurist, (înv.) cântător. (Un mare ~ de operă.) 2. v. dascăl.

CÂNTĂREȚ adj. v. cântător.

cîntăreț adj. v. CÎNTĂTOR.

CÎNTĂREȚ s. 1. (MUZ.) (înv.) cîntător. (Un mare ~ de operă.) 2. (BIS.) dascăl, diac, paracliser, psalt, țîrcovnic, (Transilv.) cantor, făt, (înv.) ecleziarh, grămătic. (~ îl ajută pe preot la oficierea slujbei.)

CÎNTĂREȚ. Subst. Cîntăreț, cîntător (înv.), bard, menestrel, rapsod, trubadur, truver, minnesinger; țîrcovnic, cantor (reg.), psalt, dascăl, diac (reg.). Cîntăreț, privighetoare (fig.), interpret, artist; corist; solist; primadonă. Doinar (pop.), doinaș (pop.), doinitor; dizeur; cupletist; șansonetist; șanteză (înv.). Vedetă, stea (fig.), divă. Canto. Voce. Registru. Timbru. Solo. Duo. Sopran; altist; tenor; bariton; bas; soprană de coloratură; contraltă; mezzosoprană. Adj. Cîntător; doinitor. Vb. A cînta, a interpreta, a intona, a doini, a zice (pop.), a hori (pop.); a fredona; a murmura (un cîntec); a vocaliza, a face vocalize. V. artă, artist; muzicant, poet.