CĂȚUIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) căție s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”.

cățuie sf [At: (a. 1588) CATASTIF, ap. CUV. D. BĂTR. I, 1941 / Pl: ~ui / E: ngr ϰατζι] 1 Vas de metal sau de lut, cu coadă și cu găurele în pereți, în care se pun cărbuni și tămâie pentru a tămâia în biserică Cf afumătoare, cădelniță. 2 Orice vas în care se arde tămâie (pentru morți). 3 (Pex) Hârb.

CĂȚUIE sf. Afumătoare, vas de metal în care se pun cărbuni și tămîie, sau alte aromate, pentru afumat în casă (🖼 991): abia ținea în mînă cățuia cu jăratec (GRL.) [căție].

CĂȚUIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) căție s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jeratic”.

CĂȚUIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pămînt, cu coadă și cu găurele în pereți, în care se pun cărbuni și peste ei tămîie sau alte aromate, pentru tămîiere sau pentru afumat în încăperi. Ard undeva, în fund, lîngă altar, cîteva cățui cu tămîie. STANCU, D. 444. Cu apărătoarea de cozi de păun ea a făcut vînt spre cățuia cu cărbuni în care ardeau aromate. SADOVEANU, D. P. 99. ◊ Fig. Măgulitorii... aleargă cu cățuia, tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. – Variantă: (regional) căție (ODOBESCU, S. I 459, GHICA, S. 33) s. f.

CĂȚUIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pămînt în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) căție s. f.] – Ngr. katsi „lopățică pentru jeratic” + suf. -uie.

CĂȚUIE cățui f. Vas de metal sau de lut în care se arde tămâie. [Sil. -țu-ie] /<ngr. katsi + suf. ~uie

cățuie f. afumătoare de tămâie; [Din vechiu rom. căță = it. CAZZA].

cățúĭe (est) și cățíe (vest) f. (dim. d. cață orĭ d. ngr. katsi, alb. katsi și katsie, d. it. cazza, cățuĭe, probabil var. din caccía. V. cață și castron și cp. cu REW. 2434). Lopățică de afumat, vas în care se pune jaratic și substanțe aromatice rășinoase (tămîĭe, smirnă). – În Ml. tot -uĭe. V. cădelniță, tămîĭerniță.

căție sf vz cățuie

CĂȚIE = CĂȚUIE: o ~ de argint cu flori suflate în aur (ISP.) [ngr. κατζί].

cățíe, V. cățuĭe.

cățuie s. f., art. cățuia, g.-d. art. cățuii; pl. cățui

cățuie s. f., art. cățuia, g.-d. art. cățuii; pl. cățui

cățuie s. f., art. cățuia, g.-d. art. cățuii; pl. cățui

cățuie

cățuie, -țui.

cățuie (cățui), s. n. – Vas în care se ard mirodenii. – Var. mr. căție. Ngr. ϰατσί „făraș” (Cihac, II, 645; Bogrea, Dacor., IV, 798); cf. alb. katsi(jë), sl. kacija „foc”. La încercările lui Pușcariu de a explica acest cuvînt prin lat. (*cață din lat. cyatus < gr. ϰυάθειον, Pușcariu 320, cf. it. cazzo, sp. cazo; lat. *quatium, Lat. ti, 40) a renunțat însuși autorul în DAR. Nu pare mai probabilă der. din lat. cattia (Iordan, BF, VI, 174).

cățuie, cățui s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii; cădelniță. În orfevrăria românească s-au creat numeroase cățui de înaltă valoare artistică și care se păstrează și azi (m-rea Tismana, 1508-1512; bis. Trei Ierarhi – Iași, 1639 ș.a.) [Var.: (reg.) căție s. f.] – Cf. gr. katdzi.

CĂȚUIE s. v. afumătoare.

CĂȚUIE s. afumătoare, casoletă, (prin Ban.) rușcă, (înv.) buhurdar. (În ~ se ard mirodenii.)