farfara sf [At: ISPIRESCU, REV. NOUĂ I, 32 / V: (nob) fărfală (A: nct) / Pl: ~le / E: tc farfara] (Fam; prt) 1 Flecar (1). 2 Bârfitor (1). 3 Persoană care deformează conținutul spuselor cuiva și le transmite astfel altora.

FARFARA sm. 1 Palavragiu, flecar, care nu știe să ție o taină, gură-spartă ¶ 2 ⊕ Advocat [tc.].

FARFARA, farfarale, s. f. (Familiar) Persoană care nu păstrează secretele; flecar, palavragiu. Și mierla cînta, Iar îi răspundea: Ba, sturzule, ba; Io nu te-oi lua, Nu te-oi săruta, Că ești farfara. TEODORESCU, P. P. 455.

FARFARA ~le f. rar Persoană care poartă zvonuri, denaturându-le. /< turc. farfara

farfarà adv. și m. 1. încoace și încolo: a umbla farfara; 2. toacă-gura. [Turc. FARFARA].

farfará f. (turc. farfara, d. ar. ferfere, de unde și sp. fanfarron; ngr. farfarâs. V. fanfaron). Fam. Flecar, palavragiŭ.

fărfală sf vz farfara

farfara (înv.) s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale

farfara (fam.) s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale, art. farfaralele

farfara s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale

farfara adj. – Guraliv, flecar, palavragiu. – Mr. fărfără. Tc. farfara, din arab. farfîr (Șeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. φαρφαρᾶς, cf. bg. farfara. Aparțin aceluiași radical fanfară, s. f., din fr. fanfare și fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.

farfara, farfarale s. f. (peior.) 1. flecar, palavragiu. 2. persoană neserioasă în al cărui cuvânt nu poți avea încredere.

FARFARA s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

farfara s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

farfara², adv. (pop. înv.) încoace și încolo, brambura; în expr. a umbla farfara = a umbla brambura.