ghionoi sn [At: DAMÉ, T. 38 / V: gheu~ / Pl: ~oaie / E: nct] Târnăcop a cărui parte metalică este ascuțită la unul din capete și în formă de ciocan la celălalt capăt.

GHIONOI, ghionoaie, s. n. Tîrnăcop cu un capăt ascuțit și cu celălalt în formă de ciocan, întrebuințat la săpatul și cioplitul pietrelor în lucrările de abataj, la exploatări carbonifere și mai ales miniere. – Pronunțat: ghi-o-.

GHIONOI ~oaie n. Târnăcop cu un braț lung și ascuțit la un capăt, iar cu celălalt în formă de ciocan, folosit în lucrări miniere. /Din chionoaie

ghionóĭ n., pl. oaĭe (d. ghionoaĭe, ca și fr. pic, ghionoaĭe și tîrnăcop. V. ghin. Munt. Trans. Tîrnăcop (c’un singur cĭoc). – Și gheonoĭ și gheunoĭ.

gheunoi² sn vz ghionoi

gheonoiu (ghionoiu) m. 1. bărbățelul gheonoaiei; 2. Tr. un fel de târnăcop (aluziune la ciocănitul pasării): gheonoiul se întrebuințează ca și târnăcopul.

ghionoi (târnăcop) (desp. ghi-o-) s. n., pl. ghionoaie

ghionoi (târnăcop) (ghi-o-) s. n., pl. ghionoaie

ghionoi (instrument) s. n. (sil. ghi-o-), pl. ghionoaie

GHIONOI s. (TEHN.) (prin Maram. și Transilv.) sapă, (prin Transilv.) știoacă. (~ se folosește la lucrările de abataj.)

GHIONOI s. (TEHN.) (prin Maram. și Transilv.) sapă, (prin Transilv.) știoacă. (~ se folosește la lucrările de abataj.)

GHIONOI s. m. (ȚR) Masculul ciocănitoarei. Viind ghionoiul, pică sînge de la el peste ranele lor și-i înviiază. F 1777, 164^r. Etimologie: ghionoaie. Vezi și ghionoaie.