HALAGEA, halagele, s. f. (Reg.) 1. Tărăboi, gălăgie. 2. Pățanie. – Et. nec.

halagea sf [At: DELAVRANCEA, S. 216 / Pl: ~ele / E: cf gălăgie] (Mun) Gălăgie mare.

HALAGEA, ALAGEA sf. 1 Tărăboiu, gălăgie: dar tu, cînd ne-i întinde halageaua nuntii? (dlvr.) ¶ 2 Pățanie neplăcută, belea; a-și căpăta alageaua, a păți o alegea, a o păți rău, a-și găsi beleaua: nimeni nu s’a putut atinge de împărăția mea, fără să-și capete alageaua (ISP.) [comp. hălăgie].

HALAGEA s. f. (Reg.) 1. Tărăboi, gălăgie. 2. Pățanie. – Et. nec.

HALAGEA, halagele, s. f. (Învechit) Tămbălău, tărăboi, gălăgie. Dar tu, cînd ne-i întinde halageaua nunții? DELAVRANCEA, S. 216.

HALAGEA, halagele, s. f. (Înv.) 1. Tămbălău, tărăboi. 2. Pățanie neplăcută. ◊ Expr. A-și căpăta halageaua = a o păți rău, a-și găsi beleaua.

halageá, V. alagea.

alageá f., pl. ele (turc. alağa, dim. d. ala, pestriț; ngr. alantzias, bg. sîrb. alağa. V. șamalagea). Un fel de stofă de matasă (care se imită făcîndu-se și din lînă și din bumbac) din care-șĭ făceaŭ haĭne boĭeriĭ odinioară. Fig. Fam. Păcăleală, înșelăcĭune: aĭ mîncat alageaŭa! – Și halagea: a întinde halageaŭa nunțiĭ,^[1] a porni veselia nunțiĭ (Delv.). corectat(ă)

halagea (tărăboi; pățanie) (reg.) s. f., art. halageaua, g.-d. art. halagelei; pl. halagele

halagea (tărăboi, pățanie) (reg.) s. f., art. halageaua, g.-d. art. halagelei; pl. halagele, art. halagelele

halagea (tărăboi, pățanie) s. f., art. halageaua, g.-d. art. halagelei; pl. halagele

a se lăsa cu halagea expr. (intl.) 1. a se lăsa cu scandal. 2. a fi prins, a fi arestat.