iască sf [At: ALECSANDRI, T. 601 / V: (rar) iașcă, iațcă / Pl: (rar) iești / E: ml esca „hrană”] 1 Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic Si: babiță¹ (3), băcălie² (1), copită (3). 2 (Cns; reg) Bucată de lemn care se adaugă unei bârne mai scurte. 3-4 (Îe) A (se) face ~ sau ca ~ca A (se) usca. 5 (Fig; îac) A slăbi foarte mult.

IASCĂ s. f. Ciupercă în formă de copită care crește ca parazit sau ca saprofit pe copaci și care (preparată într-un mod special) se întrebuințează, la nevoie, pentru aprins focul (Fomes igniariussau Fomes fomentarius). Tatarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit, iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată și-a suflat în el, dînd flacără. SADOVEANU, F. J. 647. Din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă începu să se rîdice în sus fumul negru și înădușit. HOGAȘ, M. N. 115. Scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. CREANGĂ, O. A. 258. Io aici, neica la Sasca, Arde inima ca iasca. HODOȘ, P. P. 48. ◊ Expr. A (se) face iască = a (se) usca; a slăbi tare. Dați-mi degrabă un pahar de apă... că mi s-o făcut gîtița iască. ALECSANDRI, T. 601. ♦ Fig. (Atributiv) Uscat. Buciumă-n mine toate răscoalele țării! Toate obidele răzvrătite... De cosași ai domniilor ticăloase, Cu inima iască și cuțitul la oase! DEȘLIU, G. 23.

IASCĂ f. 1) Ciupercă parazită lemnoasă, în formă de copită, care crește pe trunchiul unor arbori. 2) înv. Material preparat din această ciupercă și folosit la aprins focul cu ajutorul amnarului și al cremenei. 3) Produs alimentar lipsit de orice gust. /<lat. esca

iască f. ciupercă preparată ce se întrebuințează la aprins. [Lat. ESCA].

ĭáscă f. fără pl., care ar fi ĭește, ca muște, saŭ ĭeștĭ, ca ĭernĭ (lat. êsca, nutriment, momeală, nadă; it. esca, nadă, ĭască; pv. esca, fr. êche, sp. yesca, ĭască; ngr. iska, sîrb. jeska, atracțiune. P. ê, cp. cu seară, teacă, teară). Un fel de burete care crește pe arborĭ și care, prinzînd scînteĭa amnaruluĭ, se aprinde și servește la ațîțat focu (fomes igniarius saŭ fomes fomentarius). Fig. Aliment fără gust: pînea asta e curată ĭască!

iașcă sf vz iască

iațcă sf vz iască

iască s. f.

iască s. f.

iască s. f.

iască sg.

iască s. f. – Nume dat mai multor ciuperci parazite, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor (Fomes igniarius). – Mr., megl. iască. Lat. ēsca (Diez, I, 163; Densusianu, Hlr., 189; Pușcariu 759; Candrea-Dens., 804; REW 2913; DAR), cf. alb. eskë, askë (Meyer 97; Philippide, II, 640), it., prov. esca, fr. èche, sp. yesca, ngr. ἤσϰα, ἴσϰα. Forma de pl. iești (DAR), este practic ieșită din uz. – Der. iescos, adj. (ca iasca, uscat). Din rom. provin sb. jeska „hrană” (Candrea, Elemente, 406), țig. yeska (Wlislocki 92).

IÁSCĂ (lat. esca „hrană, medicament”) s. f. Numele a două genuri de ciuperci (Fomes și Phellinus) din familia poliporaceelor, în formă de copită sau de poliță, tari, lemnoase, multianuale. Trăiesc pe diferiți arbori, producând putregaiul alb al lemnului. În trecut, după un tratament special, i. era folosită pentru aprins focul și ca hemostatic în medicina populară. Prin fierbere în lapte se obține un material moale, din care se confecționează obiecte de artizanat (poșete, șepci etc.).

iáscă adj. invar. (er. ) 1. (d. bărbați) impotent. 2. (d. penis) moale.

IASCĂ s. (BOT.) 1. (Fomes igniarius) (Munt.) babiță, (Mold.) băcălie, (Transilv.) copită. 2. (Ganoderma applanatum) = babiță, băcălie de fag.

IASCĂ s. (BOT.; Fomes igniarius) (Munt.) babiță, (Mold.) băcălie, (Transilv.) copită.

iască, s.f. – (bot.) Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. „Se bagă în mustul grajdului, unde se ține 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră și sar scântei” (Acta Musei, 2002: 360). – Lat. esca „hrană, medicament; momeală, nadă” (Șăineanu, Scriban; Densusianu, Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

iască, s.f. – (bot.) Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. „Se bagă în mustul grajdului, unde se ține 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră și sar scântei” (Acta Musei 2002: 360). – Lat. esca „hrană, medicament”.