jiu-jitsu sns [At: BOGZA, C. O. 107 / E: fr jiu-jitsu] Artă marțială japoneză, cu procedee care folosesc proiecțiile, luxațiile, strangulările și loviturile la punctele vitale ale organismului, din care s-au dezvoltat judo-ul și aikido-ul.

JIU-JITSU s. n. Luptă corp la corp (practicată mai ales de japonezi), bazată pe o tehnică specială, care compensează forța fizică prin agilitatea deosebită a mișcărilor. (Fig.) Ajunși deasupra, dintr-o zvîcnitură unică de jiu-jitsu, care surprinde și apa și stînca, ei [păstrăvii] stau o vreme locului. BOGZA, C. O. 107. – Pronunțat: jiu-jițu.

JIU-JITSU s.n. Luptă corp la corp (care se practică în special în Japonia) urmărind a imobiliza pe adversar prin agilitatea deosebită a mișcărilor. [Pron. jiu-ji-țu. / < fr. jiu-jitsu, cf. jap. jiu-jitsu – gimnastică suplă].

JIU-JITSU JIU-JIȚU/ s. n. metodă de luptă japoneză care urmărește a imobiliza pe adversar prin agilitatea deosebită a mișcărilor. (< fr. jiu-jitsu)

JIU-JITSU [pr.: jiu-jițu] n. Gen de lupte corp la corp, cu metode brutale de atac și apărare, practicate inițial în Japonia. /Cuv. fr.

jiu-jitsu (cuv. jap.) [pron. jĭujițu] (desp. -ji-tsu) s. n., art. jiu-jitsul

jiu-jitsu (jap.) [pron. jĭujițu] (-ji-tsu) s. n., art. jiu-jitsul

JIU-JITSU [ʒju ʒitsu] (JU-JITSU) (cuv. japonez „arta supleței”) s. n. Gen de lupte în stil liber, cunoscut în Japonia încă din Antichitate, care, urmărind în principal anihilarea adversarului, folosește metode brutale de atac și autoapărare, mergând până la lovituri mortale. În sportul modern nu se mai folosește forța brută, ci, în principal, cunoștințele de psihologie, anatomie și strategie, care, împreună cu rapiditatea și agilitatea mișcărilor, au ca scop devierea atacului adversarului și menținerea echilibrului. J. a stat la originea multor școli de arte marțiale.